Publicitate

Întrerup programul de sărbători pentru câteva secunde de mulţumiri. Nu cozonacilor, nici părinţilor, nici prietenilor, nici bradului, nici măcar zăpezii, ci mie! Sigur că da! La sfârşit de an îmi mulţumesc mie că m-am molipsit de undeva de sentimentul îmbucurător că timpul s-a oprit în locul în care stau eu aşezată. Cam atât, cred. Să revin şi, de ce nu, să revenim la plimbări, prieteni, pupături, vin, lichior de mentă, bomboane de ciocolată, globuri, ger, vin, whiskey şi bere pentru mahmureală.

De dimineaţă

Să te trezeşti dimineaţa devreme, fară să-ţi fie somn, să stai 5 minute cu ochii închişi ca să-ţi aduci aminte de ce te-ai trezit, să faci cafea fără să porţi ochelarii, să citeşti un .pdf de 300 de pagini despre persuasiune, să scrii ceva inteligent şi inteligibil, să te întrebi dacă femeia de serviciu care face curăţenie pe scara blocului a luat micul dejun, să mănânci ursuleţi şi broaşte-jeleu? Curios.

Să îţi priveşti prietenul cum doarme ca un covrig, boţit printre perne şi plăpumi şi să chicoteşti în şoaptă? Priceless.

Uite că-mi permit!

Uite că îmi permit ca în tumult de lună calendaristică imaculată, cu ger şi puzderie de sentimente semipreparate să fiu dezordonată, ba chiar nesimţitoare faţă de praf, scame, ambalaje, farfurii nespălate şi să zac în pat doar în cămaşă, cu Dl.Emil pe post de informator şi om de divertisement, cu vin fiert în cană zdravănă, cu şosete împletite de mama acum vreo cinci ani şi cu toate animalele de pluş suite pe pernă, tragând cu ochiul, care la vin, care la carte, care la coapsele mele goale.

Uite că mi-am permis să visez asta în cele cinci secunde în care am aţipit cu capul pe tastatură, la serviciu, cu căştile pe urechi, fără muzică şi cu o foaie virtuală imaculată ca zăpada de la Suceava, în anii cei buni.

Dumnezeu se uită la noi cu binoclul şi zău dacă nu mă simt stânjenită că nu bat covoarele, că praful mi-a învelit televizorul, biblioteca, linoleumurile şi geamurile umede pe dinafară, că în bucătărie râncezesc cartofii prea prăjiţi de duminică şi că nu mi-am cumpărat brad, nici globuri, nici beteală, nici bomboane staniolânde (nişte bomboane kitschoase care nu ţin cont de mode şi modele; tot în staniol se gătesc în fiece an).

Uite că aproape se termină şi ziua asta şi mă trezesc singură între şaisprezece pereţi (câţi pereţi are un apartament cu două camere, o baie şi două debarale?), ascultând Terrible Angels şi Dimineaţa devreme, pictând naivă felicitări naive pe care nu o să le vadă nimeni, rozându-mi unghiile şi acuarela de pe ele, îmbrăcată doar în cămaşă de tată, albă, cu dungi şi mâneci lungi.

Mă întreb, dacă sunt aşa de sigură de ce am să fac, de ce nu-mi permit să mă culc direct cum ajung acasă?

Ce-mi doresc eu mie

Ca femeie tânără şi jucăuşă ce mă aflu sau mă află ceilalţi, de Crăciun am dorinţe, ca să le zic aşa, spirituale:

- cincizeci de tone de zăpadă
- o sanie clasică pe care să o tragă tata cum făcea când aveam sub un metru treizeci
- "Numele Trandafirului" nou-nouţ, că exemplarul meu e vechi, îngălbenit, cu riduri şi nu pot să-l recitesc
- un buchet de floarea-soarelui
- cercelul în formă de ciupercuţă, cu strasuri în loc de buline, pe care l-am pierdut la Institutul Francez
- trei colindători de patru anişori care să cânte "Din an în an sosesc mereu, La geam cu Moş Ajun, E ger cumplit şi drumu-i greu, Da'i obicei străbun(...)"
- un director de creaţie
- pe Rrrrăzvan, colegul-şoarece-de-apartament care a dispărut cu tot cu banii de chirie.
- o căsuţă de turtă dulce

[imbold de la Fata cu Soarele.]

Mai departe, îi îmboldesc şi eu pe: Oana, Cezar, Danutz, Kolonelul, Yume, Desene Animate şi pe Andrei cel vorbăreţ.

Aşa macarale, aşa muncitori

Cine o fi văzut macarale râzând să-şi ridice telefonul de pe pernă, să-l scoată din buzunar sau să umble până în hol, la măsuţa cu fixul de la Romtelecom şi să sune la primul psiholog din cartea de telefoane, din paginile aurii sau din agenda proprie mâzgâlită cu zeci de pixuri şi creioane.

Pe macarale să le priveşti în ploaie, când ridică plăci de beton şi scârţâie de dureri de coloană. Le mănâncă rugina şi ploaia le intră pe sub vopseaua scorojită. Atuncea nu zâmbesc, domnule, ci urlă necăjite şi se mişcă greoi în stânga şi-n dreapta. Atâta ştiu, atâta au învăţat la şcoala de macarale, Grup Şcolar nr.1 "Sfântul Combinat". Pe ele se caţără cel mai des furnicile, râmele, gândacii şi, uneori, muncitorii zglobii de la ţuicile şi vodcile prea matinale.

Macaralele sunt harnice. Muncitorii sunt harnici. De atâta hărnicie râd în soare. Şi macaralele, şi muncitorii. Pe macaralele le amuză razele care se freacă de geamuri şi care le gâdilă coastele simetrice, spoite în roşu muncitoresc şi dârz. Pe muncitori îi amuza tabla înmulţirii gradelor de vodca cu gradele de ţuici cu gradele de afară.

Numai că, atunci când plouă, şi macaralele şi muncitorii îşi şterg zâmbetele de pe chipuri şi de pe braţele metalice. Încheieturile de fier încep să se smiorcăie, iar muncitorii să înjure cu poftă şi să scuipe în bălţi şi pe alături. De teama revoltelor şi a depresiilor provocate de vreme, stăpânitorii macaralelor se sfătuiesc cu stăpânitorii muncitorilor şi le coc surpriza în pragul sărbătorilor de iarnă. În vârf de macara jilavă, cu vopsea umflată de ploaie, agaţă sârme cu beculeţe roşii, galbene, albastre aidoma instalaţiilor de pom festiv şi fără prea multă originalitate. Acuma macaralele au coifuri care se aprind cu exactitate la cinci secunde, iar muncitorii au un motiv în plus să îşi continue truda cu pet-urile de vodca răcită fără voie în buzunarele salopetelor mânjite de noroi. Toată lumea se bucură, inclusiv macaralele. Na, că am ajuns să zic ca ăia... macarale râd în soare... şi de Crăciun.

Mai degrabă aş duce mâna la gură şi aş ţipa

Pot să înceapă să curgă în subsoluri şuvoaie de apă murdară, îmbâcsită de fum, sub forma unor perle reci care se sinucid pe trotuar. Cu burţile pline de bucăţi de nori şi cu fundul lăsat ca nişte baloane dezumflate de căldură, fiecare picătură din ploaia înecăcioasă de azi poate să se aştearnă dincolo de fereastra dormitorului şi să bată sacadat în geamul jegos până vine primăvara. N-am să deschid.

Pot să se aprindă deodată televizorul, computadorul, radioul, aragazul, foenul, placa de păr, maşina de spălat. Pot să facă tărăboi ca să mi se scoale curiozitatea. Pot să mă cheme afară din pat, afară din beznă, afară din somn şi din fanteziile cu râsete care ejaculează prin ochi. Pot să sune telefoanele, pe rând. N-am să le bag în seamă şi nici în altă cameră n-am să mă bag.

Pot să bată la uşă cutia cu lapte, pâinea neagră, uscată şi cuţitul, iar untul de arahide poate să se tăvălească pe jos de râs, în hol, lângă oglindă. În timpul ăsta, eu pot să fredonez jingle-urile de la Guerilla şi să recit reclama cu birthday la Mac unde mamele sunt fericite, până începe să-mi fie sete.

Pot să mă potolesc să fiu antisocială azi?

Un lapsus

Cum se numeşte
...sentimentul acela care îmi înfierbântă capul şi îmi pompează sângele în tâmple cu tactul unui ciocan de lipit,
sentimentul acela care nu aşteaptă să gândesc şi-mi trimite gura la pupat,
sentimentul acela care mă copleşeşte mai ceva ca două pahare de Jack, luate ca medicament pentru mahmureală,
sentimentul acela aidoma unui duş scoţian, când cald, când rece,
sentimentul acela care mi se opreşte în gât ca un nod marinăresc gigantic,
sentimentul acela care mă forţează să oftez ca după o vizită la oftalmolog,
sentimentul acela care mă ţine de vorbă când încerc să scriu sau să lucrez,
sentimentul acela care mă face să le zâmbesc până şi pechinezilor pe stradă?

Cum?

Nu fiţi ochelari!

Să clarific ceva până nu începem să ne certam. Când îmi spui un secret, nu mi-l zici doar mie. Să ne-nţelegem, îţi promit că sunt toată numai numai ochi şi urechi şi că gura mi-e cusută. Doar că, inevitabil, sunt toată numai urechi, ochi şi ochelari. Iar ochelarii, eh, ochelarii sunt o specie şmecheră de obiecte pe care îi abandonez noaptea la piciorul patului şi-i las să doarmă pe o carte. Ceea ce nu ştii tu şi nu ştiam nici eu, până de curând, e că ochelarii nu dorm. Ei sporovăiesc cu franjurii covorului şi-mi trezesc căţelul de pluş care mârâie supărat şi îi ameninţă să se culce degrabă.

Cum spuneam, ochelarii nu dorm. Mai mult, au învăţat să se târască pe sub pat până în dreptul bibliotecii, să se agaţe de cercei şi să se suie pe ultimul raft, lângă caseta de lemn în care se odihnesc aproape în fiecare zi actele şi bijuteriile cele mai preţioase. Uneori, îl iscodesc pe certificatul de naştere ca să le vorbească despre cum m-am născut, iar când reuşesc să-l prindă treaz pe paşaport stau şi câte o oră, ascultându-i poveştile despre Amsterdam şi vameşi. Alteori, încearcă să îmi seducă aparatul de epilat şi îl surprind cu buchete de scame culese din covor.

Ceea ce nu bănuiai vreodată despre ochelari, este că au gura mare şi că scârţâie în stânga şi-n dreapta despre orice aud în timpul zilei. De la mine, desigur. Şi uite aşa, când pun rama pe un secret, trăncănesc sârguincios şi trezesc televizorul buhăit, care, mai întâi se preface că nu aude nimic, apoi îi dă un semnal discret telefonului mobil. Iar ăla, bătrân şi cu reumatism la circuite, se trezeşte speriat ca dintr-un coşmar şi vibrează câteva secunde de spaimă sau doar din cauza frisoanelor. Somnoros şi fără să-şi dea seama, telefonul adoarme cu difuzorul căscat şi cu tasta rapidă sub umăr. Automat se formează un număr care răspunde morocănos, dar care e suficient de treaz cât să asculte secretul pe care abia mi l-ai zis, şoptit de data asta de ochelarii mei. Ce voiam să-ţi spun, de fapt, e că eu ştiu să ţin un secret, dar ochelarii mei... nici gând!

Ţi-am promis o poveste

... încă de pe vremea când scriam pentru necunoscuţi. Ţi-am zis atunci că nu ai nevoie de poveştile mele scrise câtă vreme te trezeşti lângă mine. Ai zâmbit şi ai căzut pe gânduri. Sau invers. Ţi-am promis o poveste şi acum câteva luni, când ne vedeam doar virtual şi în poze. Mi-ai dat un deadline şi o pagină de jurnal, la schimb. În ea, îmi vorbeai despre mine ca şi cum m-ai observa de departe, într-o gară aglomerată. Ieşeam în evidenţă pentru că nu spuneam nimic şi pentru că apăreai tu acolo, ca un necunoscut misterios care ştie totul despre mine. Eram cauza, motivul, explicaţia şi scopul. Toate ale tale.

Eu începusem povestea, ce-i drept, în minte. O scriam cu gânduri mute în vis, în pauza de prânz când mâncam covrigi, în timp ce găteam, chiar şi în timp ce citeam o carte de duzină. De câte ori eram nevoită să lucrez, puneam puncte de suspensie în loc de semn de carte. Era... era o poveste dulce, să ştii. Încercam să te seduc prin sinceritatea naivă care nu m-a caracterizat niciodată. Când avea să fie gata în capul meu, îmi propusesem să o scriu cu cerneală pe foi A4 verzi. Ba mai mult, îmi plăcea să cred că o s-o timbrez şi o s-o trimit într-un plic mirosind a copaci fierţi la căsuţa poştală de la cămin. Nu mai conta că nu exista cu adevărat o cutie poştală, ci un scaun cu spătar, la capăt de scări, pe care stau aruncate de-a valma pliante, facturi şi plicuri fără destinatar.

Eram la jumătatea poveştii când mi-ai zis că "dacă nu te-ai schimba mai des decât îşi schimbă vântul direcţia de bătaie, ai fi un om minunat". Cu alte cuvinte, dacă n-aş mai fi fost eu, aş fi fost ceea voiai tu să fiu. Nu ştiu exact dacă ăsta a fost detaliul decisiv, dar, îmi amintesc cu precizie că am şters tot ce scrisesem până atunci. Cel mai mare (dez)avantaj atunci când scrii în minte este că poţi să ştergi tot doar clipind din gene. Trebuia să fiu mai bună sau, cel puţin, mai bună pentru opinia ta. Mă refer în continuare la scris. Despre sentimente nu mă încumet să vorbesc prea mult. Ai văzut şi tu, de altfel.

Am lăsat baltă povestea, încălcând poate cel mai aprig principiu pe care mi l-am cultivat de când mă ştiu - promisiunea. Am devenit selectivă cu toate cuvintele pe care ţi le spuneam; am păstrat doar vorbele de duh şi glumele ironice. Am renunţat la dulcegării, la răsfăţ şi chiar la îmbrăţişări. Cam pe atunci mi-am dat seama că sunt parţial naturală, parţial sinceră, parţial vinovată. Şi toate astea pentru că, parţial, îmi plăceai grozav, iar parţial nu. Cealalte părţi care ne umpleau zilele şi nopţile petrecute împreună erau anecdote, bancuri, amintiri, gânduri, aspiraţii încăpăţânate şi speranţe chinuite.

Mi-ar fi plăcut să îţi scriu o poveste în care să demontez toate miturile despre ceea ce ar fi trebuit să fie o relaţie, în special a noastră. Mi-ar fi fost uşor să fiu creativă şi să îţi alimentez orgoliul cu nonşalanţa mea cotidiană, dar am preferat să sistez desfăşurarea acţiunii. Tu ţi-ai dorit întotdeauna sinceritatea mea. Eu am preferat să o ofer ca pe un sirop de tuse. Când e neapărată nevoie şi numai cu linguriţa.

Ce n-am înţeles eu a fost că tu îţi doreai o radiografie sinceră de cuplu, mai aprig decât îţi doreai să ştii dacă vom sfârşi împreună.
Ce n-ai înţeles tu e că nu aş fi putut să scriu niciodată o poveste sinceră care să ne lipească şi mai mult unul de celălalt.

După filme şi răsplată

Îmi place când se întâmplă. Pur şi simplu. Nu vorbesc de dorinţă, ci de natural. Numai că "natural" sună ca un cuvânt mare, unul matur, cu experienţă dobândită în călătorii peste oceane şi în ţările care încep cu primele şapte litere din alfabet. Mai curând, îmi place când se întâmplă lângă mine. E ca şi cum mi-aş atinge coatele cu Nicole Garcia, poposită la Bucureşti, la Festivalul Filmului Francez. Emoţia e atât de aproape să răbufnească încât simt cum îmi clocoteşte sângele din vârfurile degetelor. Unde mai pui că nimeni din jurul meu nu observă. Sau parcă ar fi cineva...

Îmi place când se întâmplă să întâlnesc pe cineva care să mă convingă că filmele merită să fie văzute chiar dacă sunt proaste sau doar prost filmate. Iar o voce calmă şi caldă şi o gură moale, care nu are gust de ţigări şi flirtează chiar şi atunci când spune "Mă duc până la toaletă", pot să te convingă natural de aproape orice mişună pe lumea asta sau, cel puţin, într-un cinematograf.

Nicio seară de sâmbăta nu a mirosit atâta de natural a cafea şi brioşe cum a fost cea de pe întâi decembrie, la Elvire Popesco. Un cinematograf cu pretenţii franţuzeşti, în care sala e îngustă, fotoliile sunt incomode şi francofonii cu pielea albă, ridată aţipesc şi-şi muşamalizează sforăiturile în fulare.

La petite Lili a fost la fel de şmecheră ca mâna care s-a jucat, fără să ceară voie, cu patru dintre degetele mele:

Ne le dis à personne a culminat cu un sărut spontan. Al meu cu cel de lângă mine. Sau invers. Mână în mână, ca doi copii care sar împreună într-un lac din mijlocul pădurii (vezi filmul):

Garde à vue mi-a amintit de răsfăţul meu scurt cu nuvelele lui Guy de Maupassant şi m-a prins în postura de infractoare fără voie şi fără bilet, întârziată în camera de toaletă:

A urmat Lady Chatterley. Amuzant. Penibil. Interminabil. Iar, în loc de croissantele calde şi promise, Cinemix s-au dat în stambă cu psychedelic şi electro în loc de o coloană sonoră relevantă pentru Koyaanisqatsi.

Dimineaţa a venit mai naturală decât de obicei. Cu o prea multă linişte pentru o capitală în tranzit urbanistic şi cu un ceai verde servit într-un pat deocamdată străin.

Poate m-am pripit când am zis că natural înseamnă matur. Poate că maturitatea nu vine chiar de la sine. Mai ales când, la uşă, în frig, aşteaptă spontaneitatea. Una peste alta, îmi place când se întâmplă să am încredere în necunoscuţi.

Câte mere are un vierme?

Uneori mă trimit la colţ, în camera cu ferestre înalte, bibliotecă şi televizor. În dormitor. Mă aşez pe pat şi mă apuc cu palmele de frunte, închid ochii şi îmi scutur capul doar pentru câteva secunde. După ce mă liniştesc, adun într-un coş gândurile care au căzut bete pe covor. De obicei, au forma întrebărilor uşoare, de clasa a patra, cu un iz de suprarealism forţat. Aseară, mi-au scăpat doar 6 (şi jumătate) gânduri:

1. O pisică de lemn care rânjeşte poate substitui o pisică adevărată care toarce?
2. Chiar am încredere că Lorgean e mai bun decât am fost informată sau e doar un moft pe care îl permit în bibliotecă?
3. Oare bradul (pardon, Bradul) din Piaţa Unirii o să aibă şi bomboane de ciocolată agăţate de crengile metalice?
4. Până când pot să-mi ignor manichiura? Dar fostul prieten?

5. De ce mă enervează oamenii care răspund "Bine" atunci când îi întreb ce fac?
6. Câte mere are un vierme?

Mă aştept să fiu magnifică

Am o problemă cu un cuplu de verbe-clovn de care mă lovesc câteodată atâta de puternic, încât mi se împleticeşte limba şi îmi ţiuie urechile. De la jonglerii şi sensuri care mai de care mai trecătoare.

A aştepta, logodit cu verişoara lui semantică A se aştepta. Ce mai, o nebunie de cuplu care îmi garniseşte minutele de legătură dintre întâlniri şi discuţii cu oameni, în general.
A aştepta deschide întotdeauna uşa, mă întâmpină nerăbdător şi mă priveşte ba supărat ca un copil răsfăţat, ba idiot de la excesele de veselie. Pentru un verb, este surprinzător de iritat şi iritant.
A se aştepta e cuminte ca o fată la şezătoare, zâmbeşte des şi e foarte atentă. E motivată şi te motivează. Într-un fel, e ca o mamă care te trimite singur în clasa întâi, în prima zi de şcoală.

Cu A aştepta m-am cam împăcat în ultima vreme. Am aruncat cărţile pe masă, le-am dat în jumătate şi ne-am apucat să le numărăm pe îndelete. Am ajuns la un fel de convenţie tacită, mijlocită de un interval de timp benefic amândurora. Dacă stabilesc o întâlnire, iar în 10 de minute nu apare nimeni, A aştepta se iveşte drăguţ de după colţ: "N-a venit?". Ei bine, n-a venit. Mă sfătuieşte să mai stau 10 minute şi apoi mă trimite acasă. Un sistem sănătos, aş zice. Pe mine mă ţine departe de un verb-coleric (A (se) enerva). Pe el îl scuteşte de riduri şi de plictiseală.

Cu A se aştepta însă nu e chiar aşa de uşor. Am încercat în zadar un compromis. Mi-a dat de înţeles că sunt prea mulţi factori pe care nu poate să nu-i ia în seamă. În special din cauza oamenilor. Mda. Oamenii care se aşteaptă să merg la un substantiv, să verb mereu, să mănânc un/o/nişte substantive cu adjective sănătoase, să cumpăr doar la diminutiv, să dorm un adjectiv la superlativ, în fine, să stau mai mult de vorbă cu pronume de politeţe şi să renunţ la unele conjuncţii şi interjecţii. Tocmai de aceea m-am hotărât să întocmesc o listă de aşteptări personale, pe care să o fac publică abia după ce termin cerneala din stilou.

Zilele trecute, un bărbat necunoscut dintr-un viitor nu foarte îndepărtat mi-a mărturisit că se aşteaptă să fiu magnifică.
Cel mai bun prieten m-a încurajat, spunându-mi că o să fiu.
Ideal ar fi fost să fiu deja.


Până una, alta:
- mă aştept ca astă-noapte să fiu creativă între cei patru pereţi ai camerei mele,
- aştept maratonul de filme de pe 1 Decembrie.

Certitudinea lui

"Nu mă doare nimic", i-am zis, vizibil deranjată, "nu ştiu de ce continui să mă pipăi". Dar Mihnea nu se interesa dacă m-am lovit, ci căuta o scuză rezonabilă ca să-mi pipăie coapsele şi sânii. M-am ridicat. Mă dureau capul şi ceafa. Îmi amintesc că m-am suit pe scaun ca să agăţ un balon de becul chior, m-am dezechilibrat şi am căzut fix lângă canapea. Nu era prima oară. Căzusem din copaci, de pe capota maşinii bunicului, de pe căpiţele cu fân, din vârful acoperişului, de pe garduri, de pe sobă. Chiar mă simţeam prost că acum era vorba doar despre un scaun. M-am îndreptat spre baie şi am bolborosit un "vin imediat" perpendicular cu mocheta îmbâcsită din cameră. Mihnea îşi puse laptopul în braţe şi dădu drumul la "Happy feet". Râdea frumos şi ştia asta. Îl amuzau pinguinii. Şi era suficient de deştept încât să facă pe prostul mai tot timpul.

În baia îngustă, cu faianţa crăpată şi cada jegoasă, stăteam cu privirea aţintită în oglindă. Mi-am desprins părul, l-am pieptănat cu degetele şi l-am prins la loc. Am scos din buzunar dermatograful maroniu şi mi-am îngroşat dungile de sub ochi. Am oftat tot timpul cât m-am spălat pe mâini. Când am ieşit, l-am văzut pe Mihnea cu laptopul în poală, gol până la brâu, al naibii de brunet. M-am apropiat de el şi l-am pironit cu privirea în pernă. Tot timpul era ciufulit. Iar de câteva zile mirosea a plastilină. Camera lui aducea cu o groapă de gunoi: şerveţele mototolite, aşternuturi împuţite, praful de două degete pe o bibliotecă sărăcăcioasă, cărţi abandonate pe podea, jucării de pluş şi omuleţi din plastilină, un brad artificial în miniatură, două fotolii jerpelite, pahare, farfurii, resturi de mâncare şi ambalaje, haine transpirate, şifonate, decolorate.

"La ce te uiţi?", l-am întrebat distrată şi m-am cocoţat pe genunchii lui. Sincer, mă interesa mai mult ce avea de gând să facă. Şi-a extras privirea din monitor şi mi-a zâmbit ca un copil care abia învaţă să flirteze. "La tine", mi-a zis, în timp ce îşi abandona laptopul lângă pat, pe o grămadă de foi mâzagâlite. M-a tras peste el. M-am lăsat condusă până a început să mă sărute. Îmi plăcea că e brunet. Iar dezordinea din cameră îmi dădea senzaţia că e un bărbat scos din tratatele de antropologie. Era dezordonat şi bădăran, deştept şi leneş, dezinteresat şi făcea sex ca un animal. Ca unul căruia îi face plăcere. Şi asta mi-era de ajuns ca să înnebunesc.

Tot aud că femeile au nevoie de certitudini. Noroc că bărbaţii le au deja şi nu se sfiesc să le împărtăşească. În felul lor, ce-i drept. Mihnea ştia cu siguranţă cum este el ca bărbat şi de ce sunt eu acolo. Iar eu îi acceptam certitudinile.

A(m) zis!

De la wyzkid mi-a revenit o leapşă (auzi la el cică mă abţin!) cu replici memorabile ale mele sau ale lor, iubiţii mei amanţi prieteni amici brothers from another mother jumătăţi ciobite băieţi bărbaţi aventurieri îndrăgostiţi şi tot aşa. Iată:

Eu, îmbufnată, imediat după ce ne-am dat seama că am rămas fără prezervative:

Ar trebui să ne cumpărăm o cutie de prezervative ca să ne ajungă toată relaţia!

După o relaţie de patru ani:

EU: Te iubesc!
EL: Da, ştiu.
(după cinci minute)
EL: Vreau să te...
EU: Da, ştiu.

Un compliment strecurat într-o dispută:

EL: De ce răspunsurile tale sunt sistematic mai bune decât ale mele?

După o ceartă şi-un verdict de o noapte, a doua zi dimineaţă:

EL: Am găsit o soluţie! Te duci imediat să-ţi faci o clonă şi mi-o trimiţi! Ai înţeles?

Well, o izbucnire de-a mea în faţa unui papiţoi de iubit. Glumeţ evident, nu-i aşa?!

EU: Nu vreau să te mai văd! Pleacă din faţa mea!
EL: Dă-ţi jos ochelarii!

În aceeaşi categorie memorabilă intră şi : "M-am plictisit. Hai să ne despărţim!", "Vorbim mai încolo" (as in peste câţiva ani), "Nu simţi nevoia să fii singur azi?", "Nu facem nimic din ce nu vrei tu" (pfuai, ce idioţenie de replică adolescentină!) şi triada "Te urăsc"- "Te iubesc" - "Eşti o ciudată".

Aştept replici de la: Pinky, umblu teleleu, Diana cu tot cu loc de joacă şiii Theo .

Când port cizme de cauciuc:

- arăt ca un gondolier plecat singur în concediu.
- nu-mi este frică de apa adâncă şi nici nu mă gândesc cu amărăciune că nu ştiu să înot.
- am impresia că şosetele mele dormitează leneşe în paturi de cauciuc, fără teama inundaţiilor nemernice.
- mă simt ca bunul samaritean pentru că pantofii sport de acasă au şireturile uscate, tălpile încă prăfuite şi dormitează în dulap, lângă sandale, visând la aleile de prin parcuri.
- alerg prin bălţi după autobuze ca dulăii după pisici, fără să-mi pese că arăt ca Mary Poppins care încearcă să decoleze cu umbrela.
- aştept şi câte zece minute la semafoarele puse pe avarie şi mă întreb cum arată cu adevărat o zebră plouată.
- le zâmbesc muncitorilor de pe şantiere.
- îmi cumpăr umbrelă transparentă ca un tavan din plastic moale, prin care pot să văd cum fac tumbe picăturile de ploaie şi cum plonjează pe mâneci.
- îmi imaginez cum ar fi să pic într-un canal ("Aici am căzut în canal cu umbrela").
- mă întreb dacă nu e bine, uneori, să fiu dintr-o bucată.
- îmi doresc să fiu Octopus Vulgaris, adică să scuip cerneală când vorbesc şi să am un braţ pentru umbrelă, unul pentru îngheţată, unul pentru geantă, unul pentru o acadea uriaşă, colorată, două pentru a-mi îmbrăţişa prietenii pe stradă, unul pentru sticla cu apă şi unul pentru a descuia uşa de la intrare.
- mi-e foarte uşor să cred că pot merge pe apă.

Mai am nevoie şi de iarbă

Poate că m-am pripit când am zis că nu sunt superstiţioasă şi că marţi e o zi ca oricare alta. După o săptămână învolburată, tind să înjur dizgraţios şi să cred că 13 e mai mult decât un număr simpatic care mă duce cu gândul la un coşar care merge tiptil pe un acoperiş ascuţit, căutând să prindă pisici negre într-o plasă de fluturi. Sechele din copilărie.

Am trecut cu vederea cele 30 de ore(în 2 zile) de sclavie benevolă, dacă pot să-i spun aşa cu voce tare, exact pe plantaţia cu care am semnat contract în urmă cu un an şi mai bine, dar zău dacă nu m-am simţit incredibil de prost cu mine şi luni şi marţi şi miercuri şi joi şi... despre azi nu ştiu, că încă nu s-a încheiat. Pe de o parte, prost că a trebuit să-mi cer scuze pentru ceva ce nu depindea direct de mine. Pe de altă parte, prost că m-am holbat vreme de 10 minute în vitrina cu piscină de la Marriott, întrebându-mă dacă nu-mi stătea mai bine blondă/brună/roşcată cu picioare lungi şi minte îngustă, dar suficient de dotată (aş, nici vorbă de isteţime) cât să pun mâna pe un respectabil om de afaceri babalâc care adoarme citind Times, la bar, la restaurant, pe scări, în lift, la recepţie. Un "Helou mistăr Roberţson, how nais tu see iu aghein. Welcome to...aa... at Marriott. Ior rum iz expecting iu. And ior hor, tuu" suficient de bătrân cât să fie putred de bogat, dar nu prea bolnav cât să mă ţină minte. M-am scuturat de frică şi de scârbă de ce-a putut să-mi debiteze mintea în doar 10 minute, în timp ce priveam o piscina mai pretenţioasă. Unde mai pui că nici măcar nu ştiu să înot. Am dat vina pe nesomn.

Cu câteva ore înainte de inopinatul delir cu piscina am făcut cunoştinţă cu breasla hostesselor. Fără nicio răutate, bineaţivenit, poftim, mulţimim, văinvitamînsală şi două-trei zâmbete în evantai sunt suficiente, God dammit! Eu le-aş scădea din simbrie pentru fiecare "Fată, ai fost la casting acolo unde te-am trimis eu săptămâna trecută, că mi-a zis doamna Mariana că nu ai ajuns şi m-am întrebat dacă e adevărat, că eu doar îţi spusesem să te duci şi îţi dădusem şi adresa şi i-am zis că poate nu ai nimerit locul, dar nu avea cum să nu-l nimereşti că au clădirea aia mare chiar pe Victoriei, la rond, unde sunt taxiurile pe care le luam noi în vară, cand mergeam in Fratelli şi ne îmbătam cu cocktailuri roz pe care ni le cumpărau francezii ăia care ne trimiteau cu şoferul acasă. Deci, te-ai dus?" A optat pentru da.

Revenind la note mai coerente, am aterizat ca tipul din reclama la Prigat într-o bancă, "Mă scuzaţi..." şi am zâmbit frumos, sperând că asta va suplini sărăcia cifrei mele de salariu (aia trecută în contract, nu vorbesc de frauda stăpânitorilor mei şi de complicitatea mea de bovină), care fie vorba între noi şi între toţi angajaţii Raiffesein de la Agenţia Muncii, este de râsul curcilor şi nu-ţi permite să-ţi deschizi nici măcar un card de cumpărături. Dacă aş fi avut cu 12 ani mai puţin, aş fi întors spatele şi aş fi zis: "Nici nu voiam!". Da' aşa, am zis bună ziua, am zâmbit ca să nu plâng şi am ieşit pe uşa băncii, blestemând săptămâna asta pentru că, nu-i aşa, când eşti furios Doamne păzeşte să dai vina pe tine!

Iar, la final, un scurt fragment dintr-un program de circ şi variete, surprins de Media Express într-o tipăritură al cărei conţinut este oferit cu înţelepciune de oamenii de afaceri digitale prin satelit, prin cablu coaxial, prin fibră optică, triple play, DTH şi pay TV, privind chestiunea de media-planning (limbaj de surcele, ce mai!):

"(...) reclamele din ziare, reviste sau cărţi rămân ani de zile în casa cititorului, pe când reclama TV dispare în eter, pleacă pentru totdeauna"

Well, of course, dacă aş fi reclamă TV şi eu aş pleca dacă cineva ar citi o carte sau un ziar în faţa televizorului, în timp ce eu rulez cu frenezie. Zic rulez ca să susţin titlul postului, nu de alta.

CUM SĂ faci un om

CUM? SĂ vorbesc despre haine?
Cu ce să încep?
Cu nasturii?
Cu gulerul?
Cu pantalonii?
Poate cu gradele de pe umeri?!

Mi s-a aninat în minte imaginea lu' tata, care tata a purtat uniformă mai mult de jumătate din viaţa lui şi încă mai arată de parcă ar purta-o. La început, când a luat-o în primire (tot de uniformă vorbesc), zicea că TREBUIE, apoi că e NEVOIE, apoi că AŞA E ONORABIL, apoi că FĂRĂ NU SE POATE, apoi că e SINGURUL costum care i s-a potrivit vreodată. Ei bine, da, nu e vorba despre orice fel de haină, ci despre o bucată de stofă-cârpă-militărească trainică aşa cum sunt toate lucrurile în armată şi aşa cum ar trebui să fie orice plan de viitor. Unde mai pui că a fost croită pe măsura unui om ce poartă aceeaşi mărime de 30 de ani. Două variante: ori e tata culmea statorniciei, ori uniforma e magică. Acuma nici nu mai ştiu dacă tata a fost dintotdeauna aşa cum este sau haina l-a convins că aşa trebuie să fie. Oricum, contează prea puţin care pe care sau care pe cine.

Intenţia mea incipientă era, de fapt, să vorbesc despre un crez părintesc-oştesc, cum că este imperios necesar să fii ordonat şi să înveţi cu sfinţenie nişte lucruri mărunte de care, "o să vezi tu", nu poţi să te lipseşti mai târziu. Am dat mereu vina pe haina aia haină că îl trimite pe tata destul de departe şi destul de des. Totuşi, îmi dau seama acum, am avut vreme să iau aminte de la el:

SĂ:
- vorbesc calm, fără să ţip (chiar mi-a ieşit o perioadă)
- negociez
- nu ies din casă până nu iau micul-dejun
- nu gătesc
- fac flotări şi genoflexiuni
- nu o fac pe mama să plângă
- beau ceai şi cafea cu miere
- îmi fac temele la mate
- ascut creioanele cu un cutter
- întâmpin colindătorii la uşă (I hate that!!!)
- socializez cu musafirii
- nu mă laud
- beau vin
- mă prefac că nu aud soneria
- nu vorbesc obscen like never ever God forbid

CUM:
- se calcă o cămaşă
- se recită poeziile
- se reţin datele istorice
- se curăţă bocancii
- se conduce o Dacie (uhum-uhum!)
- se culeg strugurii
- se leagă nodul de cravată
- se bucură un tată care, vreme de 35 de ani, a învăţat CUM SĂ nu-şi arate bucuria.

Uneori

Se petrec zile în care nu am timp nici măcar să îmi rod unghiile, apăi să îmi întind părul, să îmi reîncarc abonamentul de RATB, să ajung la şcoală, să mănânc un sandviş cu pui şi o supă de legume, să termin de citit un roman slăbuţ, publicat de Readers, să fac gogoşi şi baie cu spumă, să îmi vopsesc părul, să visez la pisica Lulu pe care nu o s-o am niciodată sau să scriu pe blog despre cum m-am străduit să nu fac sex zilele astea...

not that later edit: sau să angajez un tip în boxeri negri care să-mi facă masaj!

Prinţul finlandez şi calul de 250 cc

Poveştile nu se mai scriu cu un condei şi o călimară de cerneală. Prinţii sunt acum nărăvaşi, iar caii mănâncă asflat în loc de jar. Războaiele adevărate nu se mai poartă decât în cărţile de istorie şi poate nici acolo, iar victimele sunt contabilizate în loc să fie plânse. Azi există competiţii speciale pentru prinţi şi caii lor. Învestirea de altădată e înlocuită de premii în bani şi celebritate. Prinţese? Not in this picture.

De dimineaţă, am prins competiţia televizată, dar şi parada prinţilor încălecaţi pe ai lor cai de 250cc. Ce mai, bărbaţi la fel de curajoşi ca şi numele tărâmului pe care l-au bătătorit vreme de 27 de tururi - Valencia sau Valentia latină (Valentia as in "vigoare", "curaj"), desigur unul dintre regatele căruia îi plăcea să se fălească pentru că forma Coroana Aragaonului, prin preajma lui 1200 şi ceva. Ei bine, deosebite domnişoare care încă trăiţi în poveşti, prinţii de azi poartă în continuare colanţi (kinky!), mai coloraţi totuşi decât cei ai strămoşilor lor. Pe post de coroană au cască fumurie care nu doar îi protejează de dureri de cap, ci le şi păstrează identitatea secretă până la finalizarea competiţiei sau, varianta plauzibilă, nu permite intruziuni din partea prafului, vântului şi a gângăniilor. Pe scurt, o gaşcă de prinţi care ştiu când să se aplece, cum să depăşească şi când să se lase depăşiţi. Şi cum îi priveam eu (redundanta) aşa mulaţi pe cai, cu formele lor aerodinamice scoase în evidenţă de colanţii curcubeici, imprimaţi cu blazonul sponsorilor, le-am memorat numele cu rezonanţă nobilă şi poate le-aş fi reţinut şi feţele dacă nu aveau coroanele alea fumurii peste ochi: italienii Dovizioso, De Angeli şi Lorenzo, spaniolii Debon şi Hector (nu Hanna) Barbera, şi cel dintâi al competiţiei, Mika Kallio, un prinţ finlandez atât de sincer, de transparent şi de blond cu ochi albaştri cum n-a visat vreodată nicio domniţă visătoare a vremurilor noastre visătoare. Ca orice prinţ care se respectă, chiar dacă prenumele lui nobil se termină cu o vocală şi nu cu o consoană care să impună respect, Mika are un cal pe măsura debutului său - KTM (o posibilă anagramare a numelui stăpânului - Kallio T. Mika).

Pentru mai multe detalii despre ultima competiţie Gran Premio Valencia 250 cc citiţi ştirile electronice, forumurile, cumpăraţi ziarele şi nu mai căutaţi pe bloguri! :)

copy sex

lapte bătut yam yam
chocapic cu lapte
frişcă şi cireşe
yum yum
căpşuni cu smântână
negaţie. căpşuni cu frişcă... şi piele
struguri. vin alb şi piele
şi felii de portocale
aaa, migdale sărate, sărate
îngheţată de nuci
cu topping de ciocolată
sirop de arţar
peltea de gutui
apă minerală rece, rece
piele bronzată, fierbinte, fierbinte
cearşafuri de satin şi o pernă uriaşă
lumină caldă şi draperii din mătase. briză
ploaie măruntă, nu lumină
două mâini
o boabă de strugure şi o gură mică întredeschisă
două buze ţuguiate, uşor tremurânde
un vârf de limbă care cere boabă de strugure
boabă care atinge uşor vârful limbii, nu se vrea muşcată. simţuri gâdilate
alte buze se apropie şi o altă limbă încearcă să muşte din boabă
a ceda
a umple cu suc gurile
yam yam
limbile caută cu nerăbdare stropii din urmă
yam yam
se întâlnesc. se ating. se resping
buzele se lipesc
nimeni nu vede. nimeni nu ştie. se întâmplă acolo
un happy end pentru un film mut
un film cât o boabă de strugure. mic şi suculent
povestea unei boabe de strugure şi a două limbi
yam yam
umăr gol
parfum
miros şi buze
păr ciufulit
degete împreunate
chicotit
încâlceli prin cearşafuri
deasupra, dedesubt
împingeri, atrageri
atingeri, săruturi
mângâieri şi vorbe şoptite la ureche
tremurat
nerăbdare
dorinţă
reprimare
dorinţă
hai
stai
hai
gust
sărut
buze
dulce-acrişor, umed, cald
a muşca, a strânge, a suge
a dori, a putea, a face
îmbrăţişare
cald
şi mai cald
vorbe, fapte, fapte reale
degete prin păr
degete pe spate
degete pe sâni
degete pe şliţ
degete pe umeri
degete pe buze
degete pe degete
degete împreunate
sâni lipiţi de piept
umeri încordaţi
buze umede
a avea. a simţi. a cere
a şti. a cunoaşte. a primi
a săruta din cap până-n picioare
a alinta
a săruta piele caldă
a asculta o voce stinsă
a face cunoştinţă. a stârni. a descoperi.
intim. nevăzut. excitant. incitant. uşor obscen
obscen de timid
timid de incitant
incitant de intim
nemaivăzut de excitant
gol. goală
curbe
unduiri
zâmbete
picături
ochi. priviri
vorbe nespuse
ocheade şmechereşti
aproape. şi mai aproape. tare. umed
fierbinte. clocot
a intra
a căuta. a ieşi
încoace. încolo
a geme. a ţipa
a rosti nume. a rosti despre a vrea
a cere ce se vrea
a rostogoli. a înşfăca
a urca
a muşca
a potrivi. a sări. a o lua razna. a nu te opri
a nu-ţi dori să opreşti. a nu rezista. a nu mai fi
a exploda
linişte. udă. ud
cald. caldă
grozav
îmbrăţişare
mângâiere
plăcere mută
sărut
iar sărut
încă o mângâiere
încă un sărut
o ţigară
doi oameni
un loc
somn
lingură. poziţie
vise
visuri

Verdict: Inconsecvenţă

Mi-am petrecut weekend-ul în boxa acuzaţilor, argumentând cu tărie fiecare mişcare a buzelor, fiecare pas spre uşă şi fiecare cuvânt dinadins şoptit. Eram doar eu şi amantul meu care devenise, între timp, cel mai de temut procuror. Curând aveam să-l privesc doar ca pe o unealtă a tribunalului şi să mă descotorosesc de orice sentiment dulceag pe care i-l destăinuiam în timp ce îi recitam romane de Bukowski. Mă aflam, deci, într-un tribunal intim, destinat exclusiv cuplurilor, în care nu erau decât o masă cu un picior şubred, o canapea acoperită de un pled, un carnet de notiţe şi un pat cu ceaşafuri verzi. Fără judecător, fără grefier. Doar un juriu computerizat şi meloman care întrerupea discuţia cu replici nelalocul lor; mai întâi au strigat în cor "I'm gonna put on a iron shirt, and chase satan out of earth", au băut o gură de Cola şi au continuat cu "Je ne veux pas travailler, Je ne veux pas déjeuner, Je veux seulement l'oublier Et puis je fume", au tras ultimul fum din ţigară şi au încheiat cu rotocoale de note agitate "I'll take your brain to another dimension. (hold it!) Pay close attention".

Procurorul a vorbit puţin, cu toate că era înverşunat şi ar fi vrut să-mi bată sentinţa în cuie, pe spate şi pe frunte. În toată pledoaria lui eram arţăgoasă şi încăpăţânată, senină ca un prunc după botez, indiferentă, flămândă după argumente, practică, pragmatică, rece şi superficială. Verdictul avea să răsune multă vreme chiar şi după ce juriul părăsise sala de judecată: vinovată de inconsecvenţă! S-a ridicat şi procurorul de pe canapea, m-a privit cu reproş şi mi-a urat "noapte bună". Dispăruse printre cearşafuri, cu nasul în pernă, revizuindu-şi, probabil, replicile din timpul pledoariei şi aşteptând, şi mai probabil, să contest decizia unanimă a juriului. Nici vorbă de aşa ceva.

Rămasă doar cu indiferenţa mea, am început să mă joc. Nu mai aveam prieten de joacă, dar mai păstram încă jucăriile. Mă imaginam într-o cameră strâmtă, îmbrăcată în pijamale cu girafe, interogată aprig de Miss Jane Marple, doamnă desuetă, elegantă în tweed, deloc rujată şi discret pudrată cât să îi acopere bronzul necuviincios pentru o englezoaică. Din când în când îi urmăream buzele ridate care se ţuguiau ameninţător şi îmi plecam capul de fiecare dată când gesticula cu săpăliga ei care îi servea la plivitul trandafirilor din grădină. Era în dimineaţa dinaintea procesului, când abia fusesem prinsă în flagrantul indiferenţei, în vreme ce căutam un cadou potrivit pentru o mită adresată unui procuror. Miss Jane Marple mă văzuse orbecăind pe bulevardul larg, mărginit de librării şi galerii de artă. Ştia ce aveam de gând să fac şi avea să mă lase să-mi duc planul până la capăt. În viziunea ei, eram o nelegiuitoare stângace. Cadoul nu avea să fie decât o amintire fără personalitate, stocată în sinapsele unui procuror înverşunat. Cu toate astea, m-am lăsat în voia soarelui de octombrie şi a autobuzelor care mă plimbau de la o piaţă la alta. Ajunsă în scara blocului, am dat nas în nas cu Miss Marple, care m-a împins de la spate până în dreptul ghenei de gunoi şi mi-a făcut semn să mă aşez pe o ladă de lemn ce zăcea acolo. Varul de pe pereţi, mozaicul şi ghena în sine miroseau a roşii stricate, a şosete putrezite şi a lapte acru, dar ea nu părea deranjată. M-a întrebat multe. A vorbit calm şi mi-a dat un singur sfat. Să spun tot adevărul. Apoi, mi-a poruncit să intru în casă şi să scap de duhoarea camerei de gunoi. Asta s-a întâmplat în câteva secunde, într-un vis de prânz, când adormisem pe canapeaua din sufragerie. Procesul însă a durat toată noaptea şi a fost cât se poate de real. La fel şi verdictul.

De la Cătălin citire...

... conform tendinţelor de leapşă electronică, "Ultima carte citită şi ultima carte neterminată", introduc cu surle şi trâmbiţe surde:

* "Femei", Charles Bukowski - care are un final genial şi serveşte pe tavă o filosofie de viaţă straşnică. Indubitabil, ne place carnea. Mai ales dacă e de femeie. A, şi fără nicio aluzie la canibalism. Carte bună de citit iubitului, seara, în pat, ca preludiu, desigur. Ar trebui să se vândă împreună cu trei prezervative.

* "Băgău", Ioana Bradea - mare coincidenţă a gusturilor mele în materie de sex, pardon cărţi: fata asta Ioana este un fel de Bukowski autohton şi feminin. La fel de obişnuită cu sexul, dar mai puţin drogată. Mai aveam câteva pagini până să termin romanul, dar am renunţat în favoarea unei excursii la Amsterdam - renunţare la teorie pentru practici nemuritoare şi legale, zic. Oricum îi citisem finalul încă de primele pagini! A, şi coperta aia nu-mi excita nici măcar privirea mioapă! Pfuai! Poate că şi de asta a rămas neterminată lectura.

Mai departe, invoc destăinurile mai dragilor mei: Ginuz, Tom şi Theo

Handkerchiefs attack!

Între două strănuturi şi o tuse promptă, m-am gândit la toţi copacii din lumea asta haină care se sacrifică sau sunt sacrificaţi de dragul unor năsucuri umede înroşite. Dar toată simpatia mea pentru vegetaţie benefică şi verde s-a topit imediat în faţa dorinţei statornice de a mai desface un nou pachet de şerveţele parfumate. Well, spirit ecologist în stand-by.

Fete de casă

Sigur că încă mai există fete de casă!

Nu le vezi la shopping, îmbrăcate în taioare şi încălţate cu pantofi cu toc cui. Nu le descoperi în cafenele, lenevind pe divane şi citind săptămânale de modă. Nu le fluieri niciodată pe stradă pentru simplu motiv că nu le observi. Nu le chemi la petreceri, nu le faci cadouri de Crăciun şi nici nu flirtezi vreodată cu ele. Se prea poate să dai nas în nas cu ele în piaţă, atunci când ies să cumpere zarzavat, untdelemn, praf de copt şi zahăr cubic. Uneori, le calci pragul şi râzi politicos la glumele lor. Alteori, le refuzi invitaţia la prânzul de duminică. De cele mai multe ori, uiţi să le suni cu lunile, iar când îţi aminteşti, preferi să le trimiţi o scrisoare poştală sau o vedere cu natură moartă.

Ciocolata-De-Casă e zveltă, dulce, cuminte şi nu iese noaptea la plimbare. Citeşte cărţi de bucate şi poartă rochii de casă croite din celofan. Nu aduce băieţi în casă, ştie să gătească, să spele şi vrea să aibă patru copii. În weekend şi în zile de sărbătoare îşi prinde alune în păr sau broşe-stafidă în corsetul de napolitane. Vecina ei, Pâinea-De-Casă, îi seamănă la fire şi la soi, mai ales pentru că ştie să facă prăjituri cu aluat dospit şi plăcinte cu dovleac. Poartă părul împletit în cosiţe cu susan şi o fustă din şervet de pânză topită care îi îmbracă perfect formele rubensiene. Spre deosebire de vecina ei, Pâinea-De-Casă e tot timpul bronzată şi iubitoare, mai ales pentru că e caldă. Câteodată ies amandouă pe fereastra de la bucătărie şi fac schimb de reţete de compoturi şi dulceţuri. Iar dacă e sâmbătă dimineaţa, Ciocolata-De-Casă merge în vizită la Pâinea-De-Casă şi stau la poveşti, în timp ce beau cafea proaspăt râşnită sau socată făcută în casă. Dacă nu e zi de post, mănâncă biscuiţi cu unt, peltea de gutui şi ouă moi, fierte în lapte. Şi în tot acest timp privesc lumea fetelor de oraş, prin cutia de lemn a televizorului alb-negru.

Pe jos

În prima instanţă a impresiei generale despre nenumitului party spontan de vineri seară, mărturisesc cu mâna pe orice sticlă goală verde că încă detest aglomeraţia şi, mai ales, urăsc sincer şi nedisimulat orice fund gigantic de fată heterosexuală care mă înghesuie fără pic de exaltare hormonală, doar-doar îşi găseşte loc să danseze ChaCha pe DnB.

În cele ce au urmat procesului de îmbrânceală naivă, câteva melodioase minute de Paraziţii m-au determinat să casc ochii spre tavan, care părea să coboare doar spre mine, cu repeziciune, în timp ce tu meditai la mine sau meditai la lume, uitându-te la mine. Iar problema mea nu era că se prăbuşeşte, ci că mă înghite cu tot cu varul ăla îmbâcsit de fum de ţigări, la care spun că, mă laud că sau chiar am alergie.

În final, am părăsit incinta cu toate că aveam chef să mai beau ceva, cel puţin până se prăbuşea de tot tavanul. Tot drumul, pe jos, până acasă am vorbit căci, de mă opream, mi-aş fi dat seama că, de fapt, sunt deshidratată şi nu, în niciun caz, nu am logoree! Vorba ceea pusă-n gura lui 7UP: "Două treimi din planetă sunt acoperite de apă, iar restul e acoperit de oameni însetaţi!"

Da, am zis tramvai în loc de taxi atunci când am pornit spre casă tocmai pentru că am lăsat gaşca de procente alcoolice să vorbească pentru mine. Cu ea ai stat de vorbă tot drumul, nu cu mine. Opt de la bere, un ceva la sută de vodkă şi bonus gustul acrişor de la sucul de măr, probabil cinci grade de la un cocktail la fel de dulce ca mierea cu zahăr şi o gură, doar o gură, de pepsi cu p mic. Problema era că tramvai nu era la ora aceea, iar taxi nu se potrivea deloc cu starea mea boemă, pseudo-londoneză şi sofisticată în cel mai simpatic fel cu putinţă. La drept vorbind nu se potrivea nici cu tenişii amândurora, pur şi simplu nu ne asortam.

La început ai intrat în joc; am pornit la picior ca un cuplu desuet - ne mai lipseau jobenul şi umbrela de dantelă - şi am vorbit amândoi în cea mai coerentă engleză pe care o puteam descâlci la ora aceea, despre... să mă ierţi, n-am idee despre ce am vorbit. Mergeai curios de echilibrat şi mă sprijineai cu braţul - na, că mergeam ca moldovenii, dammit! Oricât de mult te-ai fi străduit, aveai acelaşi accent moldovenesc ce şoptea ză în loc de dă, pe care - Bulevardul Decebal cu acustica lui înfiorătoare mi-e martor - am încercat să-l ucid cu dicţia mea atât perfectă, cât şi englezească. Trează n-aş fi fost aşa de snoabă şi nici nu aş fi început frazele cu "Love". Love, it's suuuuuuch a nice wheather and I feel soooo good. Love, I'm not cold! Love, let's daaaance! Love, I'm hungry! Love, are you okay? Ei, şi în spirit de tânăr care merge la teatru pentru că se dezbracă una bună pe scenă în numele industriei sexuale ilicite din România, îmi răspundeai de fiecare dată sec şi cu pauză de rigoare după punct: "Da. Cred că da." Pfiu...

Abia a doua zi mi-am dat seama că noi chiar am străbătut vreo două mâni de kilometri bucureşteni pe jos, pi jos, au pied sau cum vrei tu să-i spui că şi acuma mă dor tălpile şi am impresia că am platfus! Do you understand that, love?

Sleep it over, baby *

Între patul din dormitor şi bucătărie sunt cam opt metri de hol. Un hol pe care este aşternută gresie. Chiar dacă faci eforturi să mergi tip-til, tot se aud papucii târâţi anevoie spre baie. Şi mai este o uşă de la celălalt dormitor, de care m-am lovit azi-noapte. Am dat cu nasul în ea ca într-o pernă. N-am simţit mare lucru, dar am făcut zgomot. Şi am râs tare. La trei dimineaţa aveam chef de râs. Unde mai pui că mă alesesem cu o vânătaie! Te-am trezit şi am început să-ţi povestesc ce mi s-a întâmplat. Trebuia să afli. Atunci. Peste două ore n-ar mai fi fost la fel de amuzant. Funny, cum zic eu. Chiar şi în zori, fără să mă fi spălat pe dinţi, cu părul claie peste ochi tot funny zic. Apropo, ai văzut cât de aiurea îmi stă părul dimineaţa? Parcă aş purta o perucă. Una din acelea pe care le vezi în culise, la teatru şi care nu au nicio întrebuinţare. Pur şi simplu lâncezesc pe un colţ de scaun, lucesc în lumină şi par să îşi aştepte rândul. Şi părul unui câine mort luceşte, ştii? Mda, cu imaginea unei peruci sau cu a unui hoit aduce părul meu. Fără miresme. Ca pe sticlă.

Te trezisem, deci. Erai lungit pe burtă şi ai deschis un singur ochi. Mă priveai foarte curios şi, după ce ţi-am povestit ce mi se întâmplase, ai zâmbit scurt. "Cât e ceasul?", m-ai întrebat şi ai căscat leneş ca motanul care se prefăcea că doarme sub pat. Apoi te-ai ridicat, ai sărit în faţa ferestrei şi ai privit tramvaiul care trecea alene, ca o omidă cheală, de metal. Mă cocoţasem iar în pat şi mă alintam cu nasul în pernă, cu toate că mă nedumerea comportamentul tău atât de natural. "Nu am ceas!". Ai căutat printre stele o crăpătură în întuneric şi ai strâmbat din nas. "E trei şi douăzeci!". "Bine, măi, că eşti tu deştept"! Pe toate le ştii mai puţin cine sunt eu şi de ce te-ai trezit lângă mine. Ştii cum să mănânci şi cum se deschide televizorul, că pantalonii îmbracă picioarele şi uneori au şi curea, iar fularul se strânge în jurul gâtului. Ştii cum să cobori cu liftul şi să foloseşti filtrul de cafea, cum să te joci cu pisoiul meu dolofan şi cum să ţii un stilou ca să scrii caligrafic. Ştii să mă săruţi şi să mă întrebi mereu dacă nu am uitat să-mi iau anticoncepţionalele, ştii să găteşti paste şi să deschizi o cutie de bere şi o sticlă de vin. Pe toate lucrurile mărunte le ştii.

Dar nu ştii că în fiecare dimineaţă o luăm de la capăt şi îţi povestesc cum ne-am cunoscut şi unde, cu ce eram îmbrăcată şi care au fost primele cuvinte pe care mi le-ai şoptit. E adevărat că de fiecare dată am schimbat câte un detaliu sau am înflorit întâmplările, dar, oricum ai privi situaţia, nu ţi-au făcut rău poveştile mele mângâiate, scoase zilnic din altă cutie. Odată ţi-am zis că ne-am cunoscut într-o cabină de probă, la Zebra. Încercam în zadar să îmi închei fermoarul unei rochii de catifea, când ai dat tu buzna cu două cămăşi în carouri. Imaginează-ţi, eu nu am purtat niciodată catifea, iar ţie nu ţi-a plăcut să porţi cămaşă nici măcar când i-ai cunoscut pe părinţii mei. Mă aflam, deci, în cabină. M-am uitam la tine cu o sprânceană ridicată şi, cu buzele ţuguiate, te-am întrebat ce dracu crezi că faci. M-ai privit cuminte şi mi-ai şoptit o singură propoziţie: "Fă-mi loc!" Şi ţi-am făcut! Mai întâi în rochie, apoi în pat, în casă şi în fiecare dimineaţă de-a mea. Îţi plăcea ce povesteam şi aproape mereu puneai întrebări. Erai singurul meu ascultător, iar eu eram ca o scriitoare ratată care-şi citea în fiecare zi, din memorie, pasaje din singurul roman pe care îl scrisese în urmă cu o sută de ani. Halal pereche, nu crezi? Un om fără memorie şi o femeie cu prea mult timp liber.

Azi-noapte însă a fost diferit. Te-am trezit când dormitorul era scăldat încă în beznă. Nu te-ai mai speriat ca altădată. Nici nu te-ai grăbit să mă întrebi cine sunt. Priveai când pe geam, când la mine şi erai foarte calm. Te-ai apropiat de pat şi te-ai aplecat să-mi miroşi părul. Aveai ochii umezi şi îţi simţeam respiraţia puternică în ceafă. "Cum miroase un câine mort?", m-ai întrebat ca un copil curios şi ai sărit în pat, lângă mine. Poate că, alături de a-ţi pierde speranţa cel mai mare păcat rămâne să minţi. Probabil cu gândul ăsta mi-am început mărturisirile câteva ore mai târziu. Nu mai voiam să te mint nicio clipă. Ne cunoscusem cum ne cunoscusem şi nu făcusem sex de la prima întâlnire. Povestea mea picantă s-a transformat într-o amintire dulceagă şi caldă care ne-a adormit rapid. Cândva îţi voi spune tot adevărul. Poate că doar aşa o să-ţi aminteşti cine eşti, cine sunt, ce mai vrei, ce mai gândesc şi că aseară m-ai întrebat dacă vreau să fiu soţia ta.

-----------------------------------------
* A la 50 First Dates - mushy, mushy movie

The Fantastic Five

Tom, dealer-ul meu de muzică bună şi foarte bună, s-a gândit să mă testeze cu un tag - top 5 melodii nelipsite din playlist! Voila!

1. Slipknot - Wait and Bleed e mai mereu prima în playlist şi merge tare bine cu Twisted Transistor de la Korn. În plus, mă hipnotizează vocea lui Corey Taylor şi mă intrigă ideea că, undeva, în viaţa asta, poţi să fii un adolescent atât de trist încât să nu-ţi mai rămână altceva decât să "wait and bleed".

2. Royksopp - Remind me. Nu-mi lipseşte nici din playlist-ul de la serviciu. Doi norvegieni cu un aer de je ne sais quoi, care mă binedispune şi mă uimeşte de fiecare dată. Recomand un combo-mix Eple şi Circuit Breaker luat o dată pe zi, în special seara.

3. Chemical Brothers - Battle Scars, cu vocea teribil de seducătoare a lui Willy Manson, despre care nu ştiam nimic până la "We Are The Night". Din ultimul lor album fac întotdeauna o salată de note: ciuperci din Salmon's Dance, gust din Das Spiegel şi un dressing Saturate până devin soundtrack-uri ale rutinei.

4. Cocorosie - South 2nd un fel de cum ar fi să fim copii când trebuie să fim adulţi. Versurile sunt încâlcite, iar melodia e sfârtecată mai mereu de zdrăngănit de jucării. But I sooo like them!

5. Jack Jhonson - Bubble Toes - Na, ce să fac?! I'm in love with guitars! And with toes!

În spirit de echipă, dau mai departe tag la Ionuca, Ciprian şi Cătălin.

Pirates of Dark Water

Nu toate apele negre sunt ucigaşe. Nu toţi ucigaşii călătoresc pe ape negre. Nu toate grupurile de prieteni ciudaţi sunt eroi. Nu toţi eroii sunt îmbrăcaţi în pijamale. În fine, nu toate adâncurile cresc perle cât un ou de raţă, diamante albastre şi inele de aur cu puteri magice. Nu mai trăim în desene animate. Oare?

La telefon. Cu Matei. O introducere light despre Business Standard şi un manifest verbal împotriva gândacilor. Apoi:

Eu: Am inundat casa aseară!

Matei: Da?

Eu: O, daaa! With style!

Matei: Shit happens...

Eu: Eram ca în Pirates of Dark Water

Matei: La tine... totul e posibil...

Eu: Apă neagră care a invadat baia, bucataria şi puţin din hol. Eu, Alex şi Răzvan cu pantalonii suflecaţi. Trei prosoape sacrificate. Un tricou... de-al tău! Toate pe un fundal sonor emoţionant care repeta întruna: “You are an idiot! You are an idiot”

Matei: Hahaha!!! Da' cum ai reuşit?

Eu: Fără bătaie de cap! Vrei reţeta?

Matei: Da, da, da! Spune-mi! Cum de eşti aşa tare?

Eu: Te hotărăşti să speli nişte haine. Pui detergent, pui balsam şi alegi programul. Porneşti maşina de spălat. Închizi uşa de la baie. Apoi, te duci în dormitor să citeşti (tu nu ai dormitor, dar poţi să stai în pat sau la calculator să-ţi citeşti bursa. Bine, tu n-ai nici maşină de spălat, dar îţi rămâne imaginaţia)

Eu: Buuuun... apoi, invoci forţele divine să te sune maica-tă ca să te ţină 20 de minute la telefon! Ţi-am zis că programul maşinii era setat doar la o oră? Ăsta a fost norocul meu! Ei, în timp ce vorbeşti cu mama ta, asculţi simfonia maşinii de spălat. Cum intră apa în ea, cum iese apa din ea, cum stoarce. Trilurile baloanelor de săpun, vocea baritonală, dar discretă a motorului. O nebunie! Şi te umpli aşa de un fel de mândrie ciudată! Când... se întâmplă! Destinul sau Neprevăzutul! Fratele meu! Tu n-ai frate, dar, cum ziceam mai devreme, cu puţină imaginaţie... Mereu flămând, se duce la bucătărie...

Matei: ...şi alunecă

Eu: Nu! Se duce aşa, în inspecţie, la frigider, ca să-l chestioneze despre salata norvegiană de peşte şi, ups, pe jos e cam ud. Urmeaza un dialog destul de scurt cât să mă lămuresc că există o problemă: "Irina, de ce e apă pe aici?"/ "Pe aici pe unde?"/ "Pe aici peste tot"/ "Mama, stai că am inundat casa. Te sun mai încolo!"

Eu: Şiii.... acum vine partea vizuală: apă peste tot, înăltuţă, lucioasă de la uleiurile din balsam, culoare haină, neagră sau bleumarin pentru că spălam blue jeans, care blue jeans au vopsea!

Matei: Bleeeeah!

Eu: Da' apă, nene! Nu ochiuri, nu bălţi! Un lac negru mărginit de aragaz şi frigider, întins până în tărâmul dulapului de buctarie. Maşina de spălat cu poalele ude, dar, draga de ea, storcea! Bună maşină de spălat, apropo! Am oprit-o! Mai avea un minut de stoarcere şi termina!

Matei: Maaaamă!

Eu: Apoi, am început să strângem apa! Ce frumos sună, nu? Să strângem apa! Ca pe ceva de preţ, ca pe o comoară, ca pe valuri în găleţi, în mop sau în prosoape! Şi am strâns până a început să-mi electrocuteze degetele, căci, vezi tu, Matei, maşina funcţionează cu electricitate!

Matei: Băăăăi!

Eu: Care electricitate era în apa ce acoperea gresia şi intra în prosop... hihihi

Matei: Tu ai chef de poveşti fantastice!

Eu: MORALA: Când porneşti maşina de spălat, nu uita să fixezi furtunul de evacuare pe marginea căzii! Ta-daaaaam!!!!

Memento mori

Am cunoscut cândva un om care avea sinapse largi şi sănătoase, din care scotea poveşti şi poveţe ca un Moş Crăciun înţelept care fabrică doar cuvinte. Trăia într-o casă de ţară, ridicată de mâinile lui, cu cerdac, prispă de cinci trepte şi cu un acoperiş de ţiglă care făcea plecăciuni într-un fir de râu. Era bătrân şi căsătorit cu una dintre cele mai senine şi frumoase femei din câte am văzut vreodată. Şi mai impresionant decât memoria lui absolut încântătoare erau poveştile de război, lecţiile de educaţie sexuală şi sfaturile bătrâneşti pe care doar un bătrân veritabil le poate da.

Un astfel de om nu se ascundea niciodată de nimeni şi nici nu se complica să ascundă lucruri de ceilalţi. Nu se sfia să vorbească despre sifilis şi gonoree la fel cum o făcea când îşi aducea aminte ce gătea când era pe front. "Gătea" e totuşi impropriu spus. O masă într-o zi liniştită de război era mai degrabă o provocare decât o oază de acalmie. Ca să mănânci ar fi trebuit să vânezi, ca să vânezi ar fi trebuit să ucizi, iar dacă ucideai tot război se numea. O luptă mai mică şi cu sorţi reali de izbândă. El o numea "somnul de după-masă", adică o pauză de relaxare într-o tranşee în care, pentru moment, nu mai trage nimeni.

Spuneam că avea sinapse uimitoare tocmai pentru că îşi amintea detalii care îmi încântau imaginaţia şi mă zoreau să cred în poveşti. Vorbea des şi rar, îndeosebi despre el. Poate că era egocentrist, poate că simţea nevoia să se destăinuie în faţa oamenilor de rând şi nu în faţa unei feţe bisericeşti, nici eu nu mai ştiu. Eu, care am crescut în braţele lui până când n-am mai încăput în căciula sa creaţă de oaie brumărie, l-am ascultat mereu fără să înţeleg prea mult. Era omul meu sinapsă încă de pe vremea în care nu ştiam un deget de anatomie. Era mai ceva ca o carte de poveşti scrisă într-un limbaj pe care nu reuşeam să-l citesc, darămite să-l desluşesc. Ei ce zic eu, nici nu ştiam ce e ăla "limbaj".

El ştia să vorbească frumos despre orice, eu învăţam să ascult frumos orice spunea. Dacă ar mai fi trăit şi acum, ar fi susţinut prostituţia şi le-ar fi declarat pe damele de companie "cele mai de succes femei de afaceri".

Pe vremea aceea, când mă preocupam doar de zarzăre, leagăne, cum să zbor de pe acoperişul grajdului şi cum să fac sticks-uri din făină, sare şi apă, coapte la soare, omul meu sinapsă îmi servea drept învăţător, carte de istorie, bibliotecă, judecător, jurnal de călătorie şi sfătuitor. Unde mai pui că-mi era şi străbunic!

Das Spiegel

Pe Albă-ca-Zăpada o ştiu încă de când aveam trei ani. Locuia într-o carte cu multe poze. Îi avea vecini pe Lizuca şi pe Albastră-ca-Cerneala. Avea un păr de invidiat, o mamă vitregă, un tată care apărea episodic, şapte pitici şi un destin bine pus la punct. Iar mamei ei îi plăceau merele, pieptenele de aur, otrava şi avea o obsesie cu oglinda şi oglinditul. Atunci nu prea o înţelegeam. Acum am dat peste un alt mod de a privi oglinda. Am zis privit? Voiam să spun ascultat.

O slujbă, două slujbe

M-am gândit ieri dimineaţă să dau o fugă la biserică, cu gândul să intru ca să cercetez lumea. Să dau o fugă aşa cum cobor din casă ca să cumpăr lapte şi doi covrigi. Adică să fac un lucru comun pentru a descoperi nebănuitul. Aiurea! Iar asta cu "cercetatul lumii" - o mare minciună. Dacă vreau să văd oameni, merg pe jos la serviciu. Înseamnă că m-am gândit să văd ce s-a mai schimbat pe acolo. Dacă altarul e tot în capătul camerei şi preotul are tot haine negre, patrafir şi cadelniţă cu tăciuni. Dacă anafura seamănă în continuare cu o mână de crutoane prăjite la un foc care nu provoacă arsuri şi vinul are gust de tămâie. Mare lucru nu avea cum şi de ce să se schimbe. Înseamnă că voiam să mă confesez cuiva care să nu mă judece imediat. Da! De un prefăcut aveam nevoie! Să mă absolve pe loc de greşeli cu o privire blândă, o rugăciune şi o bancnotă. Apoi să mă dea drept exemplu de "aşa nu" într-o predică de duminică. Nici nu putea fi vorba de o confesiune ieri dimineaţă. Altceva urmăream să obţin. Un loc nou. O reîntoarcere la obiceiurile vechi. O sală rece cu pereţi înalţi şi parfum de icoane. Cine să le mai ştie?! Până la urma am ajuns la cealaltă slujbă, aia în care sunt eu attentive creator, unde îmi confesez doar efortul intelectual, iar cafeaua şi cornurile cu ciocolată ţin loc de împărtăşanie.

fără capac

Ce lucru teribil să pui capac lucrurilor! Dacă pui capac peste oala în care fierbi cartofi pentru piure, se cheamă că ai urmat instrucţiunile pentru a nu atenta la calitatea unor legume. Dacă pui capac unei stări sau unui sentiment chiar atunci când dă în clocot, se cheamă că eşti egoist şi că habar nu ai ce e aia empatie.

Cei de la Winchester au ales calea de mijloc pentru ţigările necartonate. Roşu necartonat. Fără capac, dar acoperite. Ce se întâmplă când nu ai capac la pachetul de ţigări? Îl risipeşti. Mai ales atunci când îl arunci de la un birou la altul. De la capac se trece la zborul unui pachet de ţigări. O dimensiune nouă în care te gândeşti dacă să culegi sau nu ţigările de sub biroul colegului. Anyway, am reţinut că ar fi indicat să cereţi ajutor "doctorului sau farmacistului dumneavoastră" pentru a vă lăsa de fumat. Mai ales dacă fumaţi Winchester roşu!

măi să fie!

Acum câteva ore vorbeam cu Cătălin despre sex. Mie mi se părea că sexul e ca o viaţă mai mică pe care o trăim fără să ne punem întrebări şi fără să ne căutam probleme. Se întamplă tot felul de lucruri acolo: delirezi când ai orgasm la fel cum ameţeşti după ce ai terminat de scris un articol de cinci mii de caractere, ceri sex oral la fel cum ceri o pâine, te simţi demoralizat dacă nu ţi se scoală la fel cum te deprimi dacă ai dat-o în bară cu planul de conturi, îi simţi lipsa aşa cum ţi-e dor de o vacanţă, când îţi îndeplineşti o fantezie eşti la fel de entuziasmat ca atunci când îţi vine o idee grozavă, mă rog, cred că e clar ce am vrut să spun. Bun. Şi imediat m-a izbit Cătălin cu întrebarea: OK şi ce se întamplă când sexul devine dragoste? Ei, ce să se întâmple?! Ţi se acordă o promovare! Mmm şi atunci cum rămâne cu promovarea prin sex?

Loc de zbor

Nu stiu cum se face, dar de fiecare dată când ies pe balcon mă cuprinde un chef nebun de zbor. Chef, zic şi zâmbesc cu indulgenţă. Să fim serioşi, n-am zburat niciodată; de unde să am atâta chef? Să-i spun, deci, curiozitate. Sau disponibilitate. Mor să zbor. Şi la fel de bine aş putea să zbor murind. E o chestiune de interpretare personală. Sau de gusturi. În fine, vorbeam de un balcon. Unul foarte lat pe care pot să-mi deschid o terasă cu două-trei mese şi câte patru scaune. Ar fi o terasă exclusivistă, la care trebuie să-ţi faci rezervare cu câteva săptămâni înainte şi numai după ce prezinţi fişa medicală. Poate aş băga acolo şi un colţ de canapea, ceva cu aer de pseudo-fotoliu interbelic. Şi un felinar aş mai aduce. Din ăla vechi cum am văzut cândva, în grajd, la bunica. Pentru seri de poker care au nevoie de lumină sau pentru şedinţe de spiritism cu narghilele şi bong. Iar pe marginea balconului aş lega cu un nod de cravată un cauciuc indian. Pentru bungee improvizat. Sau, mai degrabă, pentru un test de bărbăţie - marca tribului Vanuatu. Aşa! Toţi bărbaţii care trec pragul terasei să primească odată cu sticla de bere, obligaţia morală de a sări de la etajul cinci, legaţi doar de un picior cu elasticul primitiv. Sau poate nu. Mai productiv ar fi să le induc datoria de a desfunda chiuveta de la baie, de a monta geamul uşii de la balcon şi de a face tortellini cu sos de smântână.

Aş vrea să zbor, dar asta înseamnă că mai întâi trebuie să învăţ să sar. Să mă las dusă de val, cum zicea cineva. Îmi inchipui că nu-s pregătită. Poate de aia am fantezii cu balcoanele din Bucureşti, care, chiar şi la un etaj mai sus de opt, sunt mult mai sigure decât o cabină de avion de trei persoane, deasupra unui aerodrom din Ploieşti, Cluj, Timişoara sau Constanţa. În termeni ca ăştia, Bucureştiul chiar nu mai pare atât de fioros. Dar nici provocări nu îmi mai etalează. E confortabil şi al naibii de previzibil. La fel ca o soţie puturoasă care nu se mai satură de telenovele. La fel ca un motan gras care nu ştie să prindă şoareci. La fel ca balconul meu. Niciodată nu o să fie o terasă acolo. Poate o prelungire a camerei de zi sau un dormitor mic pentru un copil şi mai mic. Sau poate o seră cu un balansoar.

Pentru zbor e nevoie de aer, de spaţiu şi de o stare de "n-am stare". My point of view, desigur. Şi pe bună dreptate, orice spaţiu care poartă numele de "loc de zbor" merită să fie vizitat măcar o dată. Nu contează dacă nu vrei, nu ştii sau nu ai curaj să zbori. Măcar să fii curios să-i îi priveşti pe alţii.

Fă loc

Să nu mă cerţi dacă fug din când în când să-mi cumpăr acadele, fără să îţi spun. Dacă renunţ la tine pentru câteva minute doar ca să mă plimb prin ploaie, să nu pleci acasă. Să-mi arunci o umbrelă de pe balcon şi să-mi strigi că mă aştepţi cu ceai cald şi pricomigdale. Iar dacă te rog să cumperi lapte, să ştii că, de fapt, vreau şi cornuri cu unt şi ştrudel cu dulceaţă. Când nu-ţi răspund la telefon, să nu te îngrijorezi - o să am grijă să-ţi dau suficiente explicaţii. Dacă noaptea îl strâng pe Citronelle în braţe şi dorm cu spatele la tine, nu te bosumfla; curpinde-mi spatele cu palmele şi lipeşte-ţi nasul de ceafa mea. Dacă dimineaţa te speli pe dinţi, cheamă-mă şi pe mine! Dă drumul la apă şi păcăleşte-mă să intru în duş lângă tine. Iar dacă te trezeşti înaintea mea, fă o cafea bună şi trezeşte-mă cu Pink Martini. Când mă îmbrac, nu te holba la coapsele mele şi nu-mi zăpăci tricourile de pe raft. Nu mă întreba de ce mă machiez sau cum de de-mi place atât de mult laptele de corp - nici eu nu am răspunsuri la toate întrebările tale. După ce coborâm cu liftul, deschide-mi uşa, sărută-mă apăsat şi spune-mi "Bună dimineaţa!". Nu strâmba din nas dacă încep să mă prostesc în autobuz şi nu mai cumpăra Pepsi în loc de Coca-Cola. Să nu te superi că îţi spun... fă-mi puţin loc!

O stare de spirit

O zi bună se cunoaşte de dimineaţă. Pe bună dreptate. Indiferent dacă începe cu soare sau nori, cu o cafea bună, cu un ceai, o felie de pâine cu unt sau cu o cutie de Cola, o zi bună se vede de când deschizi ochii. E acolo, în cameră, iese de sub pernă sau intră pe fereastră, e întotdeauna mai proaspată ca tine şi îţi lasă impresia că te aşteaptă de ceva timp. Imaginează-ţi o zi care te aşteaptă de cealaltă parte a uşii de la dormitor, se uită întruna la ceas şi numără secundele. Până când? Până sună ceasul de pe noptieră sau până zbârnâie telefonul. O zi bună zâmbeşte fără îndoială. Trânteşte uşa de perete “tadaaa-aaaam!” şi te dezveleşte. E la fel de gălăgioasă ca prietena ta care a dormit mai mult decât tine, nu o interesează dacă eşti mahmură sau daca nu vrei să-ţi deschizi ochii. Nu ştiu cum să spun exact. E o zi insistentă. Iar oportunitaţile pe care ţi le oferă încep chiar de pe balcon: lumină multă şi un soare prăjit, oameni ca nişte furnici bezmetice care umblă ori cu capetele plecate, ori cu privirea aiurea, mirosul de covrigi calzi şi de pâine abia livrată, vapori de benzină şi un zgomot repetitiv de motor ambalat, grăbit, nervos. O zi bună coboară alături de tine, cu liftul, îţi deschide uşa blocului şi te împinge de la spate ca să prinzi autobuzul. E politicoasă şi, într-un fel ciudat, calculată. Şi îţi dă aşa o stare de “la dolce vita” încât te simţi de sute de ori mai bună, mai capabilă, mai frumoasă, mai om. E confortabil să ai o zi bună. La fel cum e un pansament pentru bătături sau supa de pui pentru suflet.

Şi când te gândeşti că o zi bună e doar o altă stare de spirit!

vechi printre nou

Oamenii de zi cu zi ai Bucureştiului sunt deosebiţi. De trei ani îi cunosc, îi pândesc prin magazine, îi urmăresc, fără să vreau, prin parcuri, mă aşez lângă ei în autobuz, îi ascult vorbind la telefon, citesc frânturi din cărţile pe care le răsfoiesc ei în tramvai, le admir hainele, le critic mersul, mă intersectez cu câte unul pe trecerea de pietoni, le zâmbesc sau le evit privirile. Pe unii îi ador. Pe alţii nu vreau să-i mai văd a doua oară. Pe restul nici măcar nu-i cunosc, dar le ştiu casele, maşinile sau afacerile.

Oamenii care s-au născut în Bucureştiul de altădată sunt cei mai interesanţi. Unul e cismarul Gheorghiţă de pe Maica Domnului, cu a lui prăvălie tricoloră (roşu, galben şi albastru) cu pereţi scorojiţi şi flori de plastic la ferestre, cu perdeluţă îmbâcsită la geamul uşii şi cu un afiş care îi serveşte drept declaraţie de principii: "Nu primesc încălţăminte de la ghena de gunoi". Un alt bucureştean neatins de capitalismul modern este Domnul Gri care face (sau poate doar vinde) coşciuge. Pe dumnealui l-am văzut de câteva ori, aşezat pe un taburet, în faţa prăvăliei de pe aceeaşi stradă cu nume biblic. Chioşcul cu sicrie şi accesorii funerare (să-mi fie cu iertare nonşalanţa - e cea mai la îndemână nomenclatură) e la fel de îngust ca o bucătărie dintr-un bloc cu garsoniere, are tavan înalt şi un candelabru cu cinci braţe. Despre pereţi nu pot spune cât de scorojit le e varul sau ce culoare şi-au conservat peste ani, pentru că sprijină capace de sicrie căptuşite cu satin în cea mai pestriţă gamă de nuanţe: purpură, galben solar, bleu ciel, maron de pământ umed, cenuşiu ca norii de ploaie, alb dalb şi roşu sfâşietor. E ciudat să-l urmăreşti cum stă în capul uşii, privind la trecători, aşteptând un muşteriu care să-i răscumpere munca. În definitiv, Domul Gri îşi începe dimineaţa cu acelaşi gând ca al celui care vinde zarzavat, ceasuri sau articole de uz casnic: "Să dea Domnul să mearga bine azi!"

Afaceriştii Bucureştiului vechi sunt mulţi şi coloraţi. Au dughene dărăpânate cu plăcuţe inscripţionate demult într-o română în care s ţinea loc de z şi cratimele nu erau la modă. Dar, mai presus de toate, bucureştenii vechi miros a vremuri ireversibile. Zic să-i căutaţi până nu îi înghit OMV-urile şi clădirile-fereastră cu grinzi de oţel.

dar spontan

Ştii cum e când îmi pun o dorinţă şi se îndeplineşte? Terifiant! First, pentru că, de obicei, aleg o dorinţă aberantă sau imposibil de realizat. Second, pentru că e paradoxal să fii surprins chiar de obiectul dorinţei tale. Plus că, pentru mine, adevăratele dorinţe sunt vise, fantezii, poveşti, orice numai nu lucruri comune. De la apartamentul cu un dresser mare cât un camion de butelii la trotuarele cu alarmă pentru orice ambalaj aruncat aiurea, de la creioanele cu gust de acadele la frigiderul cu dispozitiv de Coca-Cola, îmi doresc orice întrece puterea de realizare a imaginaţiei. De data asta dorinţa a venit spontană. Bum-bum-ca-bum! Până să-mi dau seama ce se întâmplase, era deja dimineaţă.

Nu m-am gândit niciodată că spontaneitatea trebuie să aibă limite. Spontaneitatea e bună, bună de tot mai ales pentru oameni cărora le plac poveştile cu protagonişti delicioşi care nu stau să-şi planifice cum să fie aventuroşi, de câte ori să şocheze, cum să spună glume, bancuri sau să facă haz de necaz şi când să inventeze zicători.

Dar, câteodată, spontaneitatea întrece măsura de surpriză şi te lasă cu gura căscată… la propriu. Fetele ştiu întotdeauna cum să te lase cu gura căscată. Şi ce să facă atunci când eşti cu gura căscată. E o chestiune de imaginaţie, hormoni şi puţin alcool. Spontaneitatea te face să înţelegi sensuri pentru unele cuvinte pe care le foloseşti fără să ştii de fapt care e treaba cu ele. De exemplu, orgie. Când spun orgie mă gândesc de fiecare dată la sinergie, un cuvânt tare frumos, care rimează fără să vrea cu energie, care îmi aminteşte negreşit de spontaneitate, care spontaneitate e bună. Ad literam, orgie şi sinergie pot fi cam aceleaşi lucruri. Depinde de cine le discută. Cum spunea Tom, “dacă nu-l înţelegi pe Kant, nu-i nicio ruşine, dar dacă reuşeşti să-l desluşeşti nu e mare lucru”. Aşa şi cu orgia şi sinergia. Mai mult nu spun.

într-adevăr

22 a venit mai devreme anul ăsta. s-a furişat în spatele meu, la ora 22, pe întuneric, alături de un tort şi 2 lumănări aprinse. doi-doi. 22 a lălăit un "lamulţiaaaaani" baritonal şi a zâmbit larg şi lung până după miezul nopţii. 22 m-a scos afară, după ploaie, şi m-a plimbat pe străzi până în dreptul unor garduri albe. 22 m-a dus în que pasa şi mi-a făcut semn să mă cocoţez pe un scaun. era ora 23, iar 22 avea să se mute în curând la mine. pentru un an întreg. s-a cerut un chef de bun venit. ca la carte. şi la fel de necesară ca petrecerea au fost şi shot-urile de tequila, cea mai căutată bere, rock-ul alternativ şi ţigările din tutun. iar pe parcurs, au năvălit telefoanele la care am răspuns de fiecare dată cu aceeaşi infatuare, justificată de altfel: "mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc că mă iubiţi". 22 a venit cum îl doream, cu sex, un fel de drugs, rock 'n difuzoare şi roll în taxi, lift şi prin casă.

adevărul e că îţi dai seama că ai crescut abia dupa ce ai tăiat tortul şi ai lăsat anii de ceară pe masa din bucătărie. en fin, 22!

intriga

Există un soi de iubit care debutează cu intriga unei licitaţii fantomă şi cu un iz puternic de yahoo blog copilăresc. Telegrama electronică (singura scăpare fără diacritice), vodka cu măr şi mărţişorul din sâmbure de piersică m-au cucerit fără drept de replică pentru o lună întreagă. Ei, cum aş fi putut rezista scriiturii atât de sincere şi de directe, înzestrată cu o precizie inginerească specifică politehnistului care este mai creativ decât un student la comunicare?         

[Caiet de sarcini

Stimata domnisoara,

Am analizat oferta publica lansata in data de 21 august 2006. Cu toate acestea am dori clarificari suplimentare, drept pentru care solicitam caietul de sarcini la zi pentru licitatia respectiva. In caz ca anuntul nu mai este valabil va rugam sa ne comunicati eventualele oportunitati de a participa la ofertele "Cafea 2007", "Fumat pasiv in orice bar" sau programul "Go to Hell".

Ne cerem scuze pentru forma grafica a prezentei, dar era singura modalitate de a intra in contact cu dumneavoastra si nu am putut insera antetul cu datele de contact si logo-ul societatii.

Cu multa stima,
Eu&Asociatii imaginari.]

exerciţiu de pasiune

De data asta am început să scriu într-un Word în loc de o foaie, poate ca să-mi creez impresia de scriitoare-aspirant care bea cacao până îi curg ideile pe tastatură. Am început “O limbă comună” acum câteva zile şi îmi tot amân lectura pentru că mă cuprinde iar teama că o să-mi placă prea mult. Teama asta este de fapt o boală cu care m-am ales din biblioteci, pe vremea când petreceam ore de amiază citind doar prima şi ultima pagina a cărţilor care promiteau încă din titlu o gârlă de concepte psihologice supraanalizate şi o aventură semiologică în cea mai sofisticată stare. Dar să nu mă îndepărtez de la prima frază şi să dezvolt.

Dacă există ceva palpabil în viaţa mea spirituală, atunci, fără îndoială şi îndoituri, este ceea ce mioritic îmi place să o numesc încondeierea de cuvinte cu virgule, puncte de suspensie şi semne de exclamare. Până nu te trezeşti în Bucovina cu un ou fiert în mâini pe care îl încondeiezi cu peniţa de aluminiu a unui stilou de lemn din care curge ceară fierbinte, nu o să înţelegi pe deplin care e treaba cu scrisul pornit dintr-o pasiune care răsare pe măsură ce înşiri cuvinte. Pentru că nu te pomeneşti întâia oară în lume cu gândul că vrei să fii scriitor, la început bâjbâi prin foile scrise de alţii, prin creioanele de cărbune sau cerneală şi prin tastele care devin prelungiri ale minţii. Apoi te loveşti cu capul de pereţii imaginaţiei care nu-ţi dă pace nici când cobori să cumperi o pâine sau un iaurt şi, în final, reuşeşti să te zgârii destul de urât drept în moalele capului. Brusc ţi se scurge din minte un calup de idei vâscoase ca un sânge alterat pe care mai întâi îl filtrezi prin urechi, ulterior îl cerni prin ochi şi îl netezeşti cu limba de cerul gurii până simţi că are gust de apă potabilă. Iar la sfârşit, îţi ungi degetele cu el şi te aşezi pe un scaun, în faţa unei foi sau a unei ferestre electronice care aşteaptă să o întinezi. De fapt, nimic nu te aşteaptă şi nici nu se aşteaptă. Ca scriitor, probabil, eşti singurul care ai cele mai mari aşteptări de la tine.

Sorin Stoica a chibzuit să creadă că “scrisul este o problemă de memorie”. Îţi aduci aminte şi scrii. Iar dacă nu-ţi aduci aminte, atunci inventezi. În definitiv, chiar şi atunci când inventezi, porneşti firul povestirilor de la o amintire, două, poate trei mai mici. Într-o cu totul altă direcţie, din “O limba comună” am împrumutat o idee pe care o rumeg şi acum - “memoria nu este nimic altceva decât o imaginaţie puţin mai modestă”. Sună convenabil. Mai ales pentru momentele când vrei să uiţi sau să îţi renegi amintirile. În condiţii ca astea, să devii scriitor este un hobby al naibii de solicitant. Cognitiv îndeosebi. Preţios mai ales în vocabular. Reconfortant pentru amintirile pe care le salvezi automat. Oricum, grozavă preocupare!