O slujbă, două slujbe

M-am gândit ieri dimineaţă să dau o fugă la biserică, cu gândul să intru ca să cercetez lumea. Să dau o fugă aşa cum cobor din casă ca să cumpăr lapte şi doi covrigi. Adică să fac un lucru comun pentru a descoperi nebănuitul. Aiurea! Iar asta cu "cercetatul lumii" - o mare minciună. Dacă vreau să văd oameni, merg pe jos la serviciu. Înseamnă că m-am gândit să văd ce s-a mai schimbat pe acolo. Dacă altarul e tot în capătul camerei şi preotul are tot haine negre, patrafir şi cadelniţă cu tăciuni. Dacă anafura seamănă în continuare cu o mână de crutoane prăjite la un foc care nu provoacă arsuri şi vinul are gust de tămâie. Mare lucru nu avea cum şi de ce să se schimbe. Înseamnă că voiam să mă confesez cuiva care să nu mă judece imediat. Da! De un prefăcut aveam nevoie! Să mă absolve pe loc de greşeli cu o privire blândă, o rugăciune şi o bancnotă. Apoi să mă dea drept exemplu de "aşa nu" într-o predică de duminică. Nici nu putea fi vorba de o confesiune ieri dimineaţă. Altceva urmăream să obţin. Un loc nou. O reîntoarcere la obiceiurile vechi. O sală rece cu pereţi înalţi şi parfum de icoane. Cine să le mai ştie?! Până la urma am ajuns la cealaltă slujbă, aia în care sunt eu attentive creator, unde îmi confesez doar efortul intelectual, iar cafeaua şi cornurile cu ciocolată ţin loc de împărtăşanie.

fără capac

Ce lucru teribil să pui capac lucrurilor! Dacă pui capac peste oala în care fierbi cartofi pentru piure, se cheamă că ai urmat instrucţiunile pentru a nu atenta la calitatea unor legume. Dacă pui capac unei stări sau unui sentiment chiar atunci când dă în clocot, se cheamă că eşti egoist şi că habar nu ai ce e aia empatie.

Cei de la Winchester au ales calea de mijloc pentru ţigările necartonate. Roşu necartonat. Fără capac, dar acoperite. Ce se întâmplă când nu ai capac la pachetul de ţigări? Îl risipeşti. Mai ales atunci când îl arunci de la un birou la altul. De la capac se trece la zborul unui pachet de ţigări. O dimensiune nouă în care te gândeşti dacă să culegi sau nu ţigările de sub biroul colegului. Anyway, am reţinut că ar fi indicat să cereţi ajutor "doctorului sau farmacistului dumneavoastră" pentru a vă lăsa de fumat. Mai ales dacă fumaţi Winchester roşu!

măi să fie!

Acum câteva ore vorbeam cu Cătălin despre sex. Mie mi se părea că sexul e ca o viaţă mai mică pe care o trăim fără să ne punem întrebări şi fără să ne căutam probleme. Se întamplă tot felul de lucruri acolo: delirezi când ai orgasm la fel cum ameţeşti după ce ai terminat de scris un articol de cinci mii de caractere, ceri sex oral la fel cum ceri o pâine, te simţi demoralizat dacă nu ţi se scoală la fel cum te deprimi dacă ai dat-o în bară cu planul de conturi, îi simţi lipsa aşa cum ţi-e dor de o vacanţă, când îţi îndeplineşti o fantezie eşti la fel de entuziasmat ca atunci când îţi vine o idee grozavă, mă rog, cred că e clar ce am vrut să spun. Bun. Şi imediat m-a izbit Cătălin cu întrebarea: OK şi ce se întamplă când sexul devine dragoste? Ei, ce să se întâmple?! Ţi se acordă o promovare! Mmm şi atunci cum rămâne cu promovarea prin sex?

Loc de zbor

Nu stiu cum se face, dar de fiecare dată când ies pe balcon mă cuprinde un chef nebun de zbor. Chef, zic şi zâmbesc cu indulgenţă. Să fim serioşi, n-am zburat niciodată; de unde să am atâta chef? Să-i spun, deci, curiozitate. Sau disponibilitate. Mor să zbor. Şi la fel de bine aş putea să zbor murind. E o chestiune de interpretare personală. Sau de gusturi. În fine, vorbeam de un balcon. Unul foarte lat pe care pot să-mi deschid o terasă cu două-trei mese şi câte patru scaune. Ar fi o terasă exclusivistă, la care trebuie să-ţi faci rezervare cu câteva săptămâni înainte şi numai după ce prezinţi fişa medicală. Poate aş băga acolo şi un colţ de canapea, ceva cu aer de pseudo-fotoliu interbelic. Şi un felinar aş mai aduce. Din ăla vechi cum am văzut cândva, în grajd, la bunica. Pentru seri de poker care au nevoie de lumină sau pentru şedinţe de spiritism cu narghilele şi bong. Iar pe marginea balconului aş lega cu un nod de cravată un cauciuc indian. Pentru bungee improvizat. Sau, mai degrabă, pentru un test de bărbăţie - marca tribului Vanuatu. Aşa! Toţi bărbaţii care trec pragul terasei să primească odată cu sticla de bere, obligaţia morală de a sări de la etajul cinci, legaţi doar de un picior cu elasticul primitiv. Sau poate nu. Mai productiv ar fi să le induc datoria de a desfunda chiuveta de la baie, de a monta geamul uşii de la balcon şi de a face tortellini cu sos de smântână.

Aş vrea să zbor, dar asta înseamnă că mai întâi trebuie să învăţ să sar. Să mă las dusă de val, cum zicea cineva. Îmi inchipui că nu-s pregătită. Poate de aia am fantezii cu balcoanele din Bucureşti, care, chiar şi la un etaj mai sus de opt, sunt mult mai sigure decât o cabină de avion de trei persoane, deasupra unui aerodrom din Ploieşti, Cluj, Timişoara sau Constanţa. În termeni ca ăştia, Bucureştiul chiar nu mai pare atât de fioros. Dar nici provocări nu îmi mai etalează. E confortabil şi al naibii de previzibil. La fel ca o soţie puturoasă care nu se mai satură de telenovele. La fel ca un motan gras care nu ştie să prindă şoareci. La fel ca balconul meu. Niciodată nu o să fie o terasă acolo. Poate o prelungire a camerei de zi sau un dormitor mic pentru un copil şi mai mic. Sau poate o seră cu un balansoar.

Pentru zbor e nevoie de aer, de spaţiu şi de o stare de "n-am stare". My point of view, desigur. Şi pe bună dreptate, orice spaţiu care poartă numele de "loc de zbor" merită să fie vizitat măcar o dată. Nu contează dacă nu vrei, nu ştii sau nu ai curaj să zbori. Măcar să fii curios să-i îi priveşti pe alţii.

Fă loc

Să nu mă cerţi dacă fug din când în când să-mi cumpăr acadele, fără să îţi spun. Dacă renunţ la tine pentru câteva minute doar ca să mă plimb prin ploaie, să nu pleci acasă. Să-mi arunci o umbrelă de pe balcon şi să-mi strigi că mă aştepţi cu ceai cald şi pricomigdale. Iar dacă te rog să cumperi lapte, să ştii că, de fapt, vreau şi cornuri cu unt şi ştrudel cu dulceaţă. Când nu-ţi răspund la telefon, să nu te îngrijorezi - o să am grijă să-ţi dau suficiente explicaţii. Dacă noaptea îl strâng pe Citronelle în braţe şi dorm cu spatele la tine, nu te bosumfla; curpinde-mi spatele cu palmele şi lipeşte-ţi nasul de ceafa mea. Dacă dimineaţa te speli pe dinţi, cheamă-mă şi pe mine! Dă drumul la apă şi păcăleşte-mă să intru în duş lângă tine. Iar dacă te trezeşti înaintea mea, fă o cafea bună şi trezeşte-mă cu Pink Martini. Când mă îmbrac, nu te holba la coapsele mele şi nu-mi zăpăci tricourile de pe raft. Nu mă întreba de ce mă machiez sau cum de de-mi place atât de mult laptele de corp - nici eu nu am răspunsuri la toate întrebările tale. După ce coborâm cu liftul, deschide-mi uşa, sărută-mă apăsat şi spune-mi "Bună dimineaţa!". Nu strâmba din nas dacă încep să mă prostesc în autobuz şi nu mai cumpăra Pepsi în loc de Coca-Cola. Să nu te superi că îţi spun... fă-mi puţin loc!

O stare de spirit

O zi bună se cunoaşte de dimineaţă. Pe bună dreptate. Indiferent dacă începe cu soare sau nori, cu o cafea bună, cu un ceai, o felie de pâine cu unt sau cu o cutie de Cola, o zi bună se vede de când deschizi ochii. E acolo, în cameră, iese de sub pernă sau intră pe fereastră, e întotdeauna mai proaspată ca tine şi îţi lasă impresia că te aşteaptă de ceva timp. Imaginează-ţi o zi care te aşteaptă de cealaltă parte a uşii de la dormitor, se uită întruna la ceas şi numără secundele. Până când? Până sună ceasul de pe noptieră sau până zbârnâie telefonul. O zi bună zâmbeşte fără îndoială. Trânteşte uşa de perete “tadaaa-aaaam!” şi te dezveleşte. E la fel de gălăgioasă ca prietena ta care a dormit mai mult decât tine, nu o interesează dacă eşti mahmură sau daca nu vrei să-ţi deschizi ochii. Nu ştiu cum să spun exact. E o zi insistentă. Iar oportunitaţile pe care ţi le oferă încep chiar de pe balcon: lumină multă şi un soare prăjit, oameni ca nişte furnici bezmetice care umblă ori cu capetele plecate, ori cu privirea aiurea, mirosul de covrigi calzi şi de pâine abia livrată, vapori de benzină şi un zgomot repetitiv de motor ambalat, grăbit, nervos. O zi bună coboară alături de tine, cu liftul, îţi deschide uşa blocului şi te împinge de la spate ca să prinzi autobuzul. E politicoasă şi, într-un fel ciudat, calculată. Şi îţi dă aşa o stare de “la dolce vita” încât te simţi de sute de ori mai bună, mai capabilă, mai frumoasă, mai om. E confortabil să ai o zi bună. La fel cum e un pansament pentru bătături sau supa de pui pentru suflet.

Şi când te gândeşti că o zi bună e doar o altă stare de spirit!

vechi printre nou

Oamenii de zi cu zi ai Bucureştiului sunt deosebiţi. De trei ani îi cunosc, îi pândesc prin magazine, îi urmăresc, fără să vreau, prin parcuri, mă aşez lângă ei în autobuz, îi ascult vorbind la telefon, citesc frânturi din cărţile pe care le răsfoiesc ei în tramvai, le admir hainele, le critic mersul, mă intersectez cu câte unul pe trecerea de pietoni, le zâmbesc sau le evit privirile. Pe unii îi ador. Pe alţii nu vreau să-i mai văd a doua oară. Pe restul nici măcar nu-i cunosc, dar le ştiu casele, maşinile sau afacerile.

Oamenii care s-au născut în Bucureştiul de altădată sunt cei mai interesanţi. Unul e cismarul Gheorghiţă de pe Maica Domnului, cu a lui prăvălie tricoloră (roşu, galben şi albastru) cu pereţi scorojiţi şi flori de plastic la ferestre, cu perdeluţă îmbâcsită la geamul uşii şi cu un afiş care îi serveşte drept declaraţie de principii: "Nu primesc încălţăminte de la ghena de gunoi". Un alt bucureştean neatins de capitalismul modern este Domnul Gri care face (sau poate doar vinde) coşciuge. Pe dumnealui l-am văzut de câteva ori, aşezat pe un taburet, în faţa prăvăliei de pe aceeaşi stradă cu nume biblic. Chioşcul cu sicrie şi accesorii funerare (să-mi fie cu iertare nonşalanţa - e cea mai la îndemână nomenclatură) e la fel de îngust ca o bucătărie dintr-un bloc cu garsoniere, are tavan înalt şi un candelabru cu cinci braţe. Despre pereţi nu pot spune cât de scorojit le e varul sau ce culoare şi-au conservat peste ani, pentru că sprijină capace de sicrie căptuşite cu satin în cea mai pestriţă gamă de nuanţe: purpură, galben solar, bleu ciel, maron de pământ umed, cenuşiu ca norii de ploaie, alb dalb şi roşu sfâşietor. E ciudat să-l urmăreşti cum stă în capul uşii, privind la trecători, aşteptând un muşteriu care să-i răscumpere munca. În definitiv, Domul Gri îşi începe dimineaţa cu acelaşi gând ca al celui care vinde zarzavat, ceasuri sau articole de uz casnic: "Să dea Domnul să mearga bine azi!"

Afaceriştii Bucureştiului vechi sunt mulţi şi coloraţi. Au dughene dărăpânate cu plăcuţe inscripţionate demult într-o română în care s ţinea loc de z şi cratimele nu erau la modă. Dar, mai presus de toate, bucureştenii vechi miros a vremuri ireversibile. Zic să-i căutaţi până nu îi înghit OMV-urile şi clădirile-fereastră cu grinzi de oţel.

dar spontan

Ştii cum e când îmi pun o dorinţă şi se îndeplineşte? Terifiant! First, pentru că, de obicei, aleg o dorinţă aberantă sau imposibil de realizat. Second, pentru că e paradoxal să fii surprins chiar de obiectul dorinţei tale. Plus că, pentru mine, adevăratele dorinţe sunt vise, fantezii, poveşti, orice numai nu lucruri comune. De la apartamentul cu un dresser mare cât un camion de butelii la trotuarele cu alarmă pentru orice ambalaj aruncat aiurea, de la creioanele cu gust de acadele la frigiderul cu dispozitiv de Coca-Cola, îmi doresc orice întrece puterea de realizare a imaginaţiei. De data asta dorinţa a venit spontană. Bum-bum-ca-bum! Până să-mi dau seama ce se întâmplase, era deja dimineaţă.

Nu m-am gândit niciodată că spontaneitatea trebuie să aibă limite. Spontaneitatea e bună, bună de tot mai ales pentru oameni cărora le plac poveştile cu protagonişti delicioşi care nu stau să-şi planifice cum să fie aventuroşi, de câte ori să şocheze, cum să spună glume, bancuri sau să facă haz de necaz şi când să inventeze zicători.

Dar, câteodată, spontaneitatea întrece măsura de surpriză şi te lasă cu gura căscată… la propriu. Fetele ştiu întotdeauna cum să te lase cu gura căscată. Şi ce să facă atunci când eşti cu gura căscată. E o chestiune de imaginaţie, hormoni şi puţin alcool. Spontaneitatea te face să înţelegi sensuri pentru unele cuvinte pe care le foloseşti fără să ştii de fapt care e treaba cu ele. De exemplu, orgie. Când spun orgie mă gândesc de fiecare dată la sinergie, un cuvânt tare frumos, care rimează fără să vrea cu energie, care îmi aminteşte negreşit de spontaneitate, care spontaneitate e bună. Ad literam, orgie şi sinergie pot fi cam aceleaşi lucruri. Depinde de cine le discută. Cum spunea Tom, “dacă nu-l înţelegi pe Kant, nu-i nicio ruşine, dar dacă reuşeşti să-l desluşeşti nu e mare lucru”. Aşa şi cu orgia şi sinergia. Mai mult nu spun.

într-adevăr

22 a venit mai devreme anul ăsta. s-a furişat în spatele meu, la ora 22, pe întuneric, alături de un tort şi 2 lumănări aprinse. doi-doi. 22 a lălăit un "lamulţiaaaaani" baritonal şi a zâmbit larg şi lung până după miezul nopţii. 22 m-a scos afară, după ploaie, şi m-a plimbat pe străzi până în dreptul unor garduri albe. 22 m-a dus în que pasa şi mi-a făcut semn să mă cocoţez pe un scaun. era ora 23, iar 22 avea să se mute în curând la mine. pentru un an întreg. s-a cerut un chef de bun venit. ca la carte. şi la fel de necesară ca petrecerea au fost şi shot-urile de tequila, cea mai căutată bere, rock-ul alternativ şi ţigările din tutun. iar pe parcurs, au năvălit telefoanele la care am răspuns de fiecare dată cu aceeaşi infatuare, justificată de altfel: "mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc că mă iubiţi". 22 a venit cum îl doream, cu sex, un fel de drugs, rock 'n difuzoare şi roll în taxi, lift şi prin casă.

adevărul e că îţi dai seama că ai crescut abia dupa ce ai tăiat tortul şi ai lăsat anii de ceară pe masa din bucătărie. en fin, 22!