exerciţiu de pasiune

De data asta am început să scriu într-un Word în loc de o foaie, poate ca să-mi creez impresia de scriitoare-aspirant care bea cacao până îi curg ideile pe tastatură. Am început “O limbă comună” acum câteva zile şi îmi tot amân lectura pentru că mă cuprinde iar teama că o să-mi placă prea mult. Teama asta este de fapt o boală cu care m-am ales din biblioteci, pe vremea când petreceam ore de amiază citind doar prima şi ultima pagina a cărţilor care promiteau încă din titlu o gârlă de concepte psihologice supraanalizate şi o aventură semiologică în cea mai sofisticată stare. Dar să nu mă îndepărtez de la prima frază şi să dezvolt.

Dacă există ceva palpabil în viaţa mea spirituală, atunci, fără îndoială şi îndoituri, este ceea ce mioritic îmi place să o numesc încondeierea de cuvinte cu virgule, puncte de suspensie şi semne de exclamare. Până nu te trezeşti în Bucovina cu un ou fiert în mâini pe care îl încondeiezi cu peniţa de aluminiu a unui stilou de lemn din care curge ceară fierbinte, nu o să înţelegi pe deplin care e treaba cu scrisul pornit dintr-o pasiune care răsare pe măsură ce înşiri cuvinte. Pentru că nu te pomeneşti întâia oară în lume cu gândul că vrei să fii scriitor, la început bâjbâi prin foile scrise de alţii, prin creioanele de cărbune sau cerneală şi prin tastele care devin prelungiri ale minţii. Apoi te loveşti cu capul de pereţii imaginaţiei care nu-ţi dă pace nici când cobori să cumperi o pâine sau un iaurt şi, în final, reuşeşti să te zgârii destul de urât drept în moalele capului. Brusc ţi se scurge din minte un calup de idei vâscoase ca un sânge alterat pe care mai întâi îl filtrezi prin urechi, ulterior îl cerni prin ochi şi îl netezeşti cu limba de cerul gurii până simţi că are gust de apă potabilă. Iar la sfârşit, îţi ungi degetele cu el şi te aşezi pe un scaun, în faţa unei foi sau a unei ferestre electronice care aşteaptă să o întinezi. De fapt, nimic nu te aşteaptă şi nici nu se aşteaptă. Ca scriitor, probabil, eşti singurul care ai cele mai mari aşteptări de la tine.

Sorin Stoica a chibzuit să creadă că “scrisul este o problemă de memorie”. Îţi aduci aminte şi scrii. Iar dacă nu-ţi aduci aminte, atunci inventezi. În definitiv, chiar şi atunci când inventezi, porneşti firul povestirilor de la o amintire, două, poate trei mai mici. Într-o cu totul altă direcţie, din “O limba comună” am împrumutat o idee pe care o rumeg şi acum - “memoria nu este nimic altceva decât o imaginaţie puţin mai modestă”. Sună convenabil. Mai ales pentru momentele când vrei să uiţi sau să îţi renegi amintirile. În condiţii ca astea, să devii scriitor este un hobby al naibii de solicitant. Cognitiv îndeosebi. Preţios mai ales în vocabular. Reconfortant pentru amintirile pe care le salvezi automat. Oricum, grozavă preocupare!