decembrie 05, 2007

Nu fiţi ochelari!

Să clarific ceva până nu începem să ne certam. Când îmi spui un secret, nu mi-l zici doar mie. Să ne-nţelegem, îţi promit că sunt toată numai numai ochi şi urechi şi că gura mi-e cusută. Doar că, inevitabil, sunt toată numai urechi, ochi şi ochelari. Iar ochelarii, eh, ochelarii sunt o specie şmecheră de obiecte pe care îi abandonez noaptea la piciorul patului şi-i las să doarmă pe o carte. Ceea ce nu ştii tu şi nu ştiam nici eu, până de curând, e că ochelarii nu dorm. Ei sporovăiesc cu franjurii covorului şi-mi trezesc căţelul de pluş care mârâie supărat şi îi ameninţă să se culce degrabă.

Cum spuneam, ochelarii nu dorm. Mai mult, au învăţat să se târască pe sub pat până în dreptul bibliotecii, să se agaţe de cercei şi să se suie pe ultimul raft, lângă caseta de lemn în care se odihnesc aproape în fiecare zi actele şi bijuteriile cele mai preţioase. Uneori, îl iscodesc pe certificatul de naştere ca să le vorbească despre cum m-am născut, iar când reuşesc să-l prindă treaz pe paşaport stau şi câte o oră, ascultându-i poveştile despre Amsterdam şi vameşi. Alteori, încearcă să îmi seducă aparatul de epilat şi îl surprind cu buchete de scame culese din covor.

Ceea ce nu bănuiai vreodată despre ochelari, este că au gura mare şi că scârţâie în stânga şi-n dreapta despre orice aud în timpul zilei. De la mine, desigur. Şi uite aşa, când pun rama pe un secret, trăncănesc sârguincios şi trezesc televizorul buhăit, care, mai întâi se preface că nu aude nimic, apoi îi dă un semnal discret telefonului mobil. Iar ăla, bătrân şi cu reumatism la circuite, se trezeşte speriat ca dintr-un coşmar şi vibrează câteva secunde de spaimă sau doar din cauza frisoanelor. Somnoros şi fără să-şi dea seama, telefonul adoarme cu difuzorul căscat şi cu tasta rapidă sub umăr. Automat se formează un număr care răspunde morocănos, dar care e suficient de treaz cât să asculte secretul pe care abia mi l-ai zis, şoptit de data asta de ochelarii mei. Ce voiam să-ţi spun, de fapt, e că eu ştiu să ţin un secret, dar ochelarii mei... nici gând!

13 comentarii:

  1. hmm... eu nu port okelari... dar totusi si eu simt k e ceva din mine / pe mine kre nu imi poate tine secretele, mai ales cele aflate prin promisiuni sau pe onoare de cercetas.... ce o fii :-?...

    RăspundețiȘtergere
  2. o fi vremea să mergi la oftalmolog?:)
    da' cercei porţi? poate... :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Catrinel17:23:00

    a sifona, a turna, a da in vileag; tot aia e

    RăspundețiȘtergere
  4. la o asa explicatie eu as ierta orice secret scurs prin ochelari. probabil as inventa secrete pentru a primi mai multe explicatii detaliate.

    RăspundețiȘtergere
  5. la o asa explicatie eu as ierta orice secret scurs prin ochelari. probabil as inventa secrete pentru a primi mai multe explicatii detaliate.

    RăspundețiȘtergere
  6. Anonim00:17:00

    =)) vai de pla mea .. omfg ... ce se plictisesc unii oameni din lipsa de ocupatie ...

    RăspundețiȘtergere
  7. domnule anonim, ce căutaţi dumneavoastră cu tot cu "plm" pe blogul meu? ;)

    RăspundețiȘtergere
  8. umblu teleleu: tu inventezi, eu explic :)

    RăspundețiȘtergere
  9. zau ca mie imi miroase a munca in echipa! ^_^

    RăspundețiȘtergere
  10. echipă sigur este!
    da' ce am mai munci! :))

    RăspundețiȘtergere
  11. me again.. mey, cercei nu prea port k uit sa mi'i pun dimin somnoroasa.. dar ce am la mine mai mereu sunt 'aipodu' si o carticik.. dumneaei, ce'i drept, este skimbata la o anumita perioada.. dar gadgetu' meu alb si scump e aprox 99,9% din timp cu mine.. hmm..../:)

    RăspundețiȘtergere
  12. o, necunoscute sunt căile ipodurilor!:))

    RăspundețiȘtergere