Ţi-am promis o poveste

... încă de pe vremea când scriam pentru necunoscuţi. Ţi-am zis atunci că nu ai nevoie de poveştile mele scrise câtă vreme te trezeşti lângă mine. Ai zâmbit şi ai căzut pe gânduri. Sau invers. Ţi-am promis o poveste şi acum câteva luni, când ne vedeam doar virtual şi în poze. Mi-ai dat un deadline şi o pagină de jurnal, la schimb. În ea, îmi vorbeai despre mine ca şi cum m-ai observa de departe, într-o gară aglomerată. Ieşeam în evidenţă pentru că nu spuneam nimic şi pentru că apăreai tu acolo, ca un necunoscut misterios care ştie totul despre mine. Eram cauza, motivul, explicaţia şi scopul. Toate ale tale.

Eu începusem povestea, ce-i drept, în minte. O scriam cu gânduri mute în vis, în pauza de prânz când mâncam covrigi, în timp ce găteam, chiar şi în timp ce citeam o carte de duzină. De câte ori eram nevoită să lucrez, puneam puncte de suspensie în loc de semn de carte. Era... era o poveste dulce, să ştii. Încercam să te seduc prin sinceritatea naivă care nu m-a caracterizat niciodată. Când avea să fie gata în capul meu, îmi propusesem să o scriu cu cerneală pe foi A4 verzi. Ba mai mult, îmi plăcea să cred că o s-o timbrez şi o s-o trimit într-un plic mirosind a copaci fierţi la căsuţa poştală de la cămin. Nu mai conta că nu exista cu adevărat o cutie poştală, ci un scaun cu spătar, la capăt de scări, pe care stau aruncate de-a valma pliante, facturi şi plicuri fără destinatar.

Eram la jumătatea poveştii când mi-ai zis că "dacă nu te-ai schimba mai des decât îşi schimbă vântul direcţia de bătaie, ai fi un om minunat". Cu alte cuvinte, dacă n-aş mai fi fost eu, aş fi fost ceea voiai tu să fiu. Nu ştiu exact dacă ăsta a fost detaliul decisiv, dar, îmi amintesc cu precizie că am şters tot ce scrisesem până atunci. Cel mai mare (dez)avantaj atunci când scrii în minte este că poţi să ştergi tot doar clipind din gene. Trebuia să fiu mai bună sau, cel puţin, mai bună pentru opinia ta. Mă refer în continuare la scris. Despre sentimente nu mă încumet să vorbesc prea mult. Ai văzut şi tu, de altfel.

Am lăsat baltă povestea, încălcând poate cel mai aprig principiu pe care mi l-am cultivat de când mă ştiu - promisiunea. Am devenit selectivă cu toate cuvintele pe care ţi le spuneam; am păstrat doar vorbele de duh şi glumele ironice. Am renunţat la dulcegării, la răsfăţ şi chiar la îmbrăţişări. Cam pe atunci mi-am dat seama că sunt parţial naturală, parţial sinceră, parţial vinovată. Şi toate astea pentru că, parţial, îmi plăceai grozav, iar parţial nu. Cealalte părţi care ne umpleau zilele şi nopţile petrecute împreună erau anecdote, bancuri, amintiri, gânduri, aspiraţii încăpăţânate şi speranţe chinuite.

Mi-ar fi plăcut să îţi scriu o poveste în care să demontez toate miturile despre ceea ce ar fi trebuit să fie o relaţie, în special a noastră. Mi-ar fi fost uşor să fiu creativă şi să îţi alimentez orgoliul cu nonşalanţa mea cotidiană, dar am preferat să sistez desfăşurarea acţiunii. Tu ţi-ai dorit întotdeauna sinceritatea mea. Eu am preferat să o ofer ca pe un sirop de tuse. Când e neapărată nevoie şi numai cu linguriţa.

Ce n-am înţeles eu a fost că tu îţi doreai o radiografie sinceră de cuplu, mai aprig decât îţi doreai să ştii dacă vom sfârşi împreună.
Ce n-ai înţeles tu e că nu aş fi putut să scriu niciodată o poveste sinceră care să ne lipească şi mai mult unul de celălalt.