Verdict: Inconsecvenţă

Mi-am petrecut weekend-ul în boxa acuzaţilor, argumentând cu tărie fiecare mişcare a buzelor, fiecare pas spre uşă şi fiecare cuvânt dinadins şoptit. Eram doar eu şi amantul meu care devenise, între timp, cel mai de temut procuror. Curând aveam să-l privesc doar ca pe o unealtă a tribunalului şi să mă descotorosesc de orice sentiment dulceag pe care i-l destăinuiam în timp ce îi recitam romane de Bukowski. Mă aflam, deci, într-un tribunal intim, destinat exclusiv cuplurilor, în care nu erau decât o masă cu un picior şubred, o canapea acoperită de un pled, un carnet de notiţe şi un pat cu ceaşafuri verzi. Fără judecător, fără grefier. Doar un juriu computerizat şi meloman care întrerupea discuţia cu replici nelalocul lor; mai întâi au strigat în cor "I'm gonna put on a iron shirt, and chase satan out of earth", au băut o gură de Cola şi au continuat cu "Je ne veux pas travailler, Je ne veux pas déjeuner, Je veux seulement l'oublier Et puis je fume", au tras ultimul fum din ţigară şi au încheiat cu rotocoale de note agitate "I'll take your brain to another dimension. (hold it!) Pay close attention".

Procurorul a vorbit puţin, cu toate că era înverşunat şi ar fi vrut să-mi bată sentinţa în cuie, pe spate şi pe frunte. În toată pledoaria lui eram arţăgoasă şi încăpăţânată, senină ca un prunc după botez, indiferentă, flămândă după argumente, practică, pragmatică, rece şi superficială. Verdictul avea să răsune multă vreme chiar şi după ce juriul părăsise sala de judecată: vinovată de inconsecvenţă! S-a ridicat şi procurorul de pe canapea, m-a privit cu reproş şi mi-a urat "noapte bună". Dispăruse printre cearşafuri, cu nasul în pernă, revizuindu-şi, probabil, replicile din timpul pledoariei şi aşteptând, şi mai probabil, să contest decizia unanimă a juriului. Nici vorbă de aşa ceva.

Rămasă doar cu indiferenţa mea, am început să mă joc. Nu mai aveam prieten de joacă, dar mai păstram încă jucăriile. Mă imaginam într-o cameră strâmtă, îmbrăcată în pijamale cu girafe, interogată aprig de Miss Jane Marple, doamnă desuetă, elegantă în tweed, deloc rujată şi discret pudrată cât să îi acopere bronzul necuviincios pentru o englezoaică. Din când în când îi urmăream buzele ridate care se ţuguiau ameninţător şi îmi plecam capul de fiecare dată când gesticula cu săpăliga ei care îi servea la plivitul trandafirilor din grădină. Era în dimineaţa dinaintea procesului, când abia fusesem prinsă în flagrantul indiferenţei, în vreme ce căutam un cadou potrivit pentru o mită adresată unui procuror. Miss Jane Marple mă văzuse orbecăind pe bulevardul larg, mărginit de librării şi galerii de artă. Ştia ce aveam de gând să fac şi avea să mă lase să-mi duc planul până la capăt. În viziunea ei, eram o nelegiuitoare stângace. Cadoul nu avea să fie decât o amintire fără personalitate, stocată în sinapsele unui procuror înverşunat. Cu toate astea, m-am lăsat în voia soarelui de octombrie şi a autobuzelor care mă plimbau de la o piaţă la alta. Ajunsă în scara blocului, am dat nas în nas cu Miss Marple, care m-a împins de la spate până în dreptul ghenei de gunoi şi mi-a făcut semn să mă aşez pe o ladă de lemn ce zăcea acolo. Varul de pe pereţi, mozaicul şi ghena în sine miroseau a roşii stricate, a şosete putrezite şi a lapte acru, dar ea nu părea deranjată. M-a întrebat multe. A vorbit calm şi mi-a dat un singur sfat. Să spun tot adevărul. Apoi, mi-a poruncit să intru în casă şi să scap de duhoarea camerei de gunoi. Asta s-a întâmplat în câteva secunde, într-un vis de prânz, când adormisem pe canapeaua din sufragerie. Procesul însă a durat toată noaptea şi a fost cât se poate de real. La fel şi verdictul.