Când port cizme de cauciuc:

- arăt ca un gondolier plecat singur în concediu.
- nu-mi este frică de apa adâncă şi nici nu mă gândesc cu amărăciune că nu ştiu să înot.
- am impresia că şosetele mele dormitează leneşe în paturi de cauciuc, fără teama inundaţiilor nemernice.
- mă simt ca bunul samaritean pentru că pantofii sport de acasă au şireturile uscate, tălpile încă prăfuite şi dormitează în dulap, lângă sandale, visând la aleile de prin parcuri.
- alerg prin bălţi după autobuze ca dulăii după pisici, fără să-mi pese că arăt ca Mary Poppins care încearcă să decoleze cu umbrela.
- aştept şi câte zece minute la semafoarele puse pe avarie şi mă întreb cum arată cu adevărat o zebră plouată.
- le zâmbesc muncitorilor de pe şantiere.
- îmi cumpăr umbrelă transparentă ca un tavan din plastic moale, prin care pot să văd cum fac tumbe picăturile de ploaie şi cum plonjează pe mâneci.
- îmi imaginez cum ar fi să pic într-un canal ("Aici am căzut în canal cu umbrela").
- mă întreb dacă nu e bine, uneori, să fiu dintr-o bucată.
- îmi doresc să fiu Octopus Vulgaris, adică să scuip cerneală când vorbesc şi să am un braţ pentru umbrelă, unul pentru îngheţată, unul pentru geantă, unul pentru o acadea uriaşă, colorată, două pentru a-mi îmbrăţişa prietenii pe stradă, unul pentru sticla cu apă şi unul pentru a descuia uşa de la intrare.
- mi-e foarte uşor să cred că pot merge pe apă.