Aşa macarale, aşa muncitori

Cine o fi văzut macarale râzând să-şi ridice telefonul de pe pernă, să-l scoată din buzunar sau să umble până în hol, la măsuţa cu fixul de la Romtelecom şi să sune la primul psiholog din cartea de telefoane, din paginile aurii sau din agenda proprie mâzgâlită cu zeci de pixuri şi creioane.

Pe macarale să le priveşti în ploaie, când ridică plăci de beton şi scârţâie de dureri de coloană. Le mănâncă rugina şi ploaia le intră pe sub vopseaua scorojită. Atuncea nu zâmbesc, domnule, ci urlă necăjite şi se mişcă greoi în stânga şi-n dreapta. Atâta ştiu, atâta au învăţat la şcoala de macarale, Grup Şcolar nr.1 "Sfântul Combinat". Pe ele se caţără cel mai des furnicile, râmele, gândacii şi, uneori, muncitorii zglobii de la ţuicile şi vodcile prea matinale.

Macaralele sunt harnice. Muncitorii sunt harnici. De atâta hărnicie râd în soare. Şi macaralele, şi muncitorii. Pe macaralele le amuză razele care se freacă de geamuri şi care le gâdilă coastele simetrice, spoite în roşu muncitoresc şi dârz. Pe muncitori îi amuza tabla înmulţirii gradelor de vodca cu gradele de ţuici cu gradele de afară.

Numai că, atunci când plouă, şi macaralele şi muncitorii îşi şterg zâmbetele de pe chipuri şi de pe braţele metalice. Încheieturile de fier încep să se smiorcăie, iar muncitorii să înjure cu poftă şi să scuipe în bălţi şi pe alături. De teama revoltelor şi a depresiilor provocate de vreme, stăpânitorii macaralelor se sfătuiesc cu stăpânitorii muncitorilor şi le coc surpriza în pragul sărbătorilor de iarnă. În vârf de macara jilavă, cu vopsea umflată de ploaie, agaţă sârme cu beculeţe roşii, galbene, albastre aidoma instalaţiilor de pom festiv şi fără prea multă originalitate. Acuma macaralele au coifuri care se aprind cu exactitate la cinci secunde, iar muncitorii au un motiv în plus să îşi continue truda cu pet-urile de vodca răcită fără voie în buzunarele salopetelor mânjite de noroi. Toată lumea se bucură, inclusiv macaralele. Na, că am ajuns să zic ca ăia... macarale râd în soare... şi de Crăciun.