Loc de zbor

Nu stiu cum se face, dar de fiecare dată când ies pe balcon mă cuprinde un chef nebun de zbor. Chef, zic şi zâmbesc cu indulgenţă. Să fim serioşi, n-am zburat niciodată; de unde să am atâta chef? Să-i spun, deci, curiozitate. Sau disponibilitate. Mor să zbor. Şi la fel de bine aş putea să zbor murind. E o chestiune de interpretare personală. Sau de gusturi. În fine, vorbeam de un balcon. Unul foarte lat pe care pot să-mi deschid o terasă cu două-trei mese şi câte patru scaune. Ar fi o terasă exclusivistă, la care trebuie să-ţi faci rezervare cu câteva săptămâni înainte şi numai după ce prezinţi fişa medicală. Poate aş băga acolo şi un colţ de canapea, ceva cu aer de pseudo-fotoliu interbelic. Şi un felinar aş mai aduce. Din ăla vechi cum am văzut cândva, în grajd, la bunica. Pentru seri de poker care au nevoie de lumină sau pentru şedinţe de spiritism cu narghilele şi bong. Iar pe marginea balconului aş lega cu un nod de cravată un cauciuc indian. Pentru bungee improvizat. Sau, mai degrabă, pentru un test de bărbăţie - marca tribului Vanuatu. Aşa! Toţi bărbaţii care trec pragul terasei să primească odată cu sticla de bere, obligaţia morală de a sări de la etajul cinci, legaţi doar de un picior cu elasticul primitiv. Sau poate nu. Mai productiv ar fi să le induc datoria de a desfunda chiuveta de la baie, de a monta geamul uşii de la balcon şi de a face tortellini cu sos de smântână.

Aş vrea să zbor, dar asta înseamnă că mai întâi trebuie să învăţ să sar. Să mă las dusă de val, cum zicea cineva. Îmi inchipui că nu-s pregătită. Poate de aia am fantezii cu balcoanele din Bucureşti, care, chiar şi la un etaj mai sus de opt, sunt mult mai sigure decât o cabină de avion de trei persoane, deasupra unui aerodrom din Ploieşti, Cluj, Timişoara sau Constanţa. În termeni ca ăştia, Bucureştiul chiar nu mai pare atât de fioros. Dar nici provocări nu îmi mai etalează. E confortabil şi al naibii de previzibil. La fel ca o soţie puturoasă care nu se mai satură de telenovele. La fel ca un motan gras care nu ştie să prindă şoareci. La fel ca balconul meu. Niciodată nu o să fie o terasă acolo. Poate o prelungire a camerei de zi sau un dormitor mic pentru un copil şi mai mic. Sau poate o seră cu un balansoar.

Pentru zbor e nevoie de aer, de spaţiu şi de o stare de "n-am stare". My point of view, desigur. Şi pe bună dreptate, orice spaţiu care poartă numele de "loc de zbor" merită să fie vizitat măcar o dată. Nu contează dacă nu vrei, nu ştii sau nu ai curaj să zbori. Măcar să fii curios să-i îi priveşti pe alţii.