M-am gândit ieri dimineaţă să dau o fugă la biserică, cu gândul să intru ca să cercetez lumea. Să dau o fugă aşa cum cobor din casă ca să cumpăr lapte şi doi covrigi. Adică să fac un lucru comun pentru a descoperi nebănuitul. Aiurea! Iar asta cu "cercetatul lumii" - o mare minciună. Dacă vreau să văd oameni, merg pe jos la serviciu. Înseamnă că m-am gândit să văd ce s-a mai schimbat pe acolo. Dacă altarul e tot în capătul camerei şi preotul are tot haine negre, patrafir şi cadelniţă cu tăciuni. Dacă anafura seamănă în continuare cu o mână de crutoane prăjite la un foc care nu provoacă arsuri şi vinul are gust de tămâie. Mare lucru nu avea cum şi de ce să se schimbe. Înseamnă că voiam să mă confesez cuiva care să nu mă judece imediat. Da! De un prefăcut aveam nevoie! Să mă absolve pe loc de greşeli cu o privire blândă, o rugăciune şi o bancnotă. Apoi să mă dea drept exemplu de "aşa nu" într-o predică de duminică. Nici nu putea fi vorba de o confesiune ieri dimineaţă. Altceva urmăream să obţin. Un loc nou. O reîntoarcere la obiceiurile vechi. O sală rece cu pereţi înalţi şi parfum de icoane. Cine să le mai ştie?! Până la urma am ajuns la cealaltă slujbă, aia în care sunt eu attentive creator, unde îmi confesez doar efortul intelectual, iar cafeaua şi cornurile cu ciocolată ţin loc de împărtăşanie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu