Memento mori

Am cunoscut cândva un om care avea sinapse largi şi sănătoase, din care scotea poveşti şi poveţe ca un Moş Crăciun înţelept care fabrică doar cuvinte. Trăia într-o casă de ţară, ridicată de mâinile lui, cu cerdac, prispă de cinci trepte şi cu un acoperiş de ţiglă care făcea plecăciuni într-un fir de râu. Era bătrân şi căsătorit cu una dintre cele mai senine şi frumoase femei din câte am văzut vreodată. Şi mai impresionant decât memoria lui absolut încântătoare erau poveştile de război, lecţiile de educaţie sexuală şi sfaturile bătrâneşti pe care doar un bătrân veritabil le poate da.

Un astfel de om nu se ascundea niciodată de nimeni şi nici nu se complica să ascundă lucruri de ceilalţi. Nu se sfia să vorbească despre sifilis şi gonoree la fel cum o făcea când îşi aducea aminte ce gătea când era pe front. "Gătea" e totuşi impropriu spus. O masă într-o zi liniştită de război era mai degrabă o provocare decât o oază de acalmie. Ca să mănânci ar fi trebuit să vânezi, ca să vânezi ar fi trebuit să ucizi, iar dacă ucideai tot război se numea. O luptă mai mică şi cu sorţi reali de izbândă. El o numea "somnul de după-masă", adică o pauză de relaxare într-o tranşee în care, pentru moment, nu mai trage nimeni.

Spuneam că avea sinapse uimitoare tocmai pentru că îşi amintea detalii care îmi încântau imaginaţia şi mă zoreau să cred în poveşti. Vorbea des şi rar, îndeosebi despre el. Poate că era egocentrist, poate că simţea nevoia să se destăinuie în faţa oamenilor de rând şi nu în faţa unei feţe bisericeşti, nici eu nu mai ştiu. Eu, care am crescut în braţele lui până când n-am mai încăput în căciula sa creaţă de oaie brumărie, l-am ascultat mereu fără să înţeleg prea mult. Era omul meu sinapsă încă de pe vremea în care nu ştiam un deget de anatomie. Era mai ceva ca o carte de poveşti scrisă într-un limbaj pe care nu reuşeam să-l citesc, darămite să-l desluşesc. Ei ce zic eu, nici nu ştiam ce e ăla "limbaj".

El ştia să vorbească frumos despre orice, eu învăţam să ascult frumos orice spunea. Dacă ar mai fi trăit şi acum, ar fi susţinut prostituţia şi le-ar fi declarat pe damele de companie "cele mai de succes femei de afaceri".

Pe vremea aceea, când mă preocupam doar de zarzăre, leagăne, cum să zbor de pe acoperişul grajdului şi cum să fac sticks-uri din făină, sare şi apă, coapte la soare, omul meu sinapsă îmi servea drept învăţător, carte de istorie, bibliotecă, judecător, jurnal de călătorie şi sfătuitor. Unde mai pui că-mi era şi străbunic!