Uite că-mi permit!

Uite că îmi permit ca în tumult de lună calendaristică imaculată, cu ger şi puzderie de sentimente semipreparate să fiu dezordonată, ba chiar nesimţitoare faţă de praf, scame, ambalaje, farfurii nespălate şi să zac în pat doar în cămaşă, cu Dl.Emil pe post de informator şi om de divertisement, cu vin fiert în cană zdravănă, cu şosete împletite de mama acum vreo cinci ani şi cu toate animalele de pluş suite pe pernă, tragând cu ochiul, care la vin, care la carte, care la coapsele mele goale.

Uite că mi-am permis să visez asta în cele cinci secunde în care am aţipit cu capul pe tastatură, la serviciu, cu căştile pe urechi, fără muzică şi cu o foaie virtuală imaculată ca zăpada de la Suceava, în anii cei buni.

Dumnezeu se uită la noi cu binoclul şi zău dacă nu mă simt stânjenită că nu bat covoarele, că praful mi-a învelit televizorul, biblioteca, linoleumurile şi geamurile umede pe dinafară, că în bucătărie râncezesc cartofii prea prăjiţi de duminică şi că nu mi-am cumpărat brad, nici globuri, nici beteală, nici bomboane staniolânde (nişte bomboane kitschoase care nu ţin cont de mode şi modele; tot în staniol se gătesc în fiece an).

Uite că aproape se termină şi ziua asta şi mă trezesc singură între şaisprezece pereţi (câţi pereţi are un apartament cu două camere, o baie şi două debarale?), ascultând Terrible Angels şi Dimineaţa devreme, pictând naivă felicitări naive pe care nu o să le vadă nimeni, rozându-mi unghiile şi acuarela de pe ele, îmbrăcată doar în cămaşă de tată, albă, cu dungi şi mâneci lungi.

Mă întreb, dacă sunt aşa de sigură de ce am să fac, de ce nu-mi permit să mă culc direct cum ajung acasă?