amintiri a ploaie

Nu e capăt de lume. Sigur că nu. La fel ploua şi acum 11 ani. Atunci era început de vară. Mă întorceam de la şcoală udă şi zgribulită, cu spiţele umbrelei răsucite de la vântul care mă grăbea spre casă. Întotdeauna intram în dormitor, pe furiş, cu toate că niciodată nu întâlneam pe nimeni acasă. Mi-era foame, dar mai tare mi-era somn, aşa că mă zgribuleam sub pătura, cu o ceaşcă de ceai fierbinte şi cu şosete în picioare. Dacă începea să-mi fie cald, mă cocoţam pe "pervarz", lângă muşcata pe care nu o udam niciodată şi priveam ploaia. Prin geamurile aburite nu reuşeam să desluşesc mare lucru. Poate că vedeam cartoane decupate, plimbate de vînt, dar poate era doar un câine pricăjit. Poate că erau oglinzi sparte pe trotuar, dar poate nu erau decât bălţi. Ploua repede şi, câteodată, tuna sau fulgera ca în filmele de groază pe care nu le urmăream niciodată până la sfârşit. Hainele ude picurau pe parchet rămăşiţe din ploaia pe care singură o adusesem în casă, iar prin uşa de la bucătărie se chinuia să răzbată o mână de vânt. Cu toate astea, era cumplit de linişte. Se mai găseau momente în care mă auzeam doar pe mine, sorbind din ceaşca de ceai, cu grijă, să nu-mi frig buzele. Iar dacă mă plictiseam de zgomotele mele, începeam să-mi desenez numele pe geam. De îndată ce se termina ploaia, ajungea şi mama acasă. Ceaiul era terminat demult, hainele erau deja uscate, prin bucătărie nu se mai plimba niciun vânt, iar pe sticlă stătea numele meu mânjit cu amprente.

Azi nu am "pervarz" şi nici ceai fierbinte. Mi-am încălţat o pereche de şosete galbene, dar nu stau zgribulită sub cearşafuri. Iar vânt nu aud pe nicăieri. La naiba şi cu termopanele care nu-mi mai păstrează amprentele ca altădată. Plouă şi azi, dar nu, nu e capăt de lume.