rău proaspăt

[Mă lăudam că ştiu două feluri de rău: ireparabil şi ... de care? mmm? Indiferent dacă se repară sau nu, tot rău rămâne. Ca o cicatrice mânjită cu fond de ten, deasupra ochiului. Ca un stigmat de mătase, prins de cămaşă cu un ac de siguranţă fosforescent. Sau...]

Aseară mi-am început visul cu o puştoaică învelită într-un şal de iarbă, care se tăvălea prin nisip, în faţa unui coffee shop. Era dis-de-dimineaţă şi eu eram turistă. Mă plimbam printr-un sătuc în paragină, traversat de un canal verzuliu, cu străzi pavate şi cu semafoare doar pentru biciclete. Semăna cumplit cu Amsterdam, dar aducea şi a Nivelles, doar că nu avea fabrici de bere. Puştoaica despuiată se plictisise, aşa că se ridică şi o luă la fugă pe o străduţă lăturalnică. Curios e că nu mi se părea deloc străin modul în care erau aşezate casele, în formă de steluţe sau de ciuperci şi nici înlănţuirea monocromă de magazine şi buticuri. Dintre toate, unul singur m-a lăsat cu gura căscată. Instinctiv, mi-am dus mâna la ochi, am coborât-o şi am ridicat-o iar. Nici o schimbare. Fascinată mai curând de idee decât de locaţie, m-am proptit în faţa uşii ca să silabisesc cuvintele de pe panoul de deasupra magazinului: "La Mi-chi-du-ţă. Bu-tic de re-pa-rat, câr-pit şi lus-tru-it re-le". Interiorul era ticsit cu dulăpioare şi rafturi prinse pe fiecare din cei patru pereţi, dintr-un colţ pornea o tejghea lucioasă, iar din tavan se derulau din loc în loc, până aproape de duşumea, fâşii înguste de scotch transparent de care stăteau lipite muşte fără ochi, ţânţari veninoşi, gândaci de bucătărie transparenţi şi fluturi cu o aripă. Pe fiecare raft erau rânduite borcane, sticluţe, cutii de lemn şi cutii de plastic, ulcioare minuscule şi farfurii adânci de lut, umplute cu pastiluţe, iar pe unul din pereţi erau aliniate douăsprezece orologii. Dacă priveai de jur împrejur, rămâneai cu impresia că vizitezi un muzeu nonconformist, care aduce a farmacie-ceasornicărie. Toate obiectele din încăpere aveau etichete colorate şi nume ce ţineau loc şi de instrucţiuni: "răutate întruchipată", "răutăcios din fire", "rău intenţionat", "rău de mare", "rău de gură" şi "inimă haină". Aşezat pe un scăunel, cu ochelari de miop, un bărbat înalt şi uscat, învârtea plictisit roata de hârtie a unei râşniţe de catifea. Turna într-o pâlnie un praf negricios şi scotea pe un făgaş câte o pastiluţă roşie sau verde sau albă lucioasă de-ţi lua ochii.

M-am apropiat de el, am tuşit încetişor şi am îndrăznit să-l întreb: "Rău ireparabil aveţi?". Brusc, s-a făcut linişte şi am simţit cum o sută de ochi mă priveau fierbinte. Oamenii din butic apăruseră de nicăieri şi mă priveau cu gurile împietrite. Bărbatul înalt şi uscat se ridică de pe scăunel şi se duse direct la un dulăpior din spatele tejghelei. Scoase un tub de sticlă cât o mină de creion mecanic şi mi-o întinse: "Te costă 90 de ciuperci şi 50 de fire de iarbă". Mi-am mai permis o întrebare, de data asta şoptită în mânecă: "E proaspăt?". Bărbatul a ridicat uimit din sprâncene şi mi-a rânjit cu toţi dinţii: "Rău ireparabil de proaspăt".

Nu mai ştiu dacă i-am plătit omului, nici dacă m-am strecurat uşor din înghesuiala de muşterii curioşi. M-am trezit în stradă, în faţa canalului, cu două sacoşe albe pe care scria "Mai poftiţi La Michiduţă". M-am aşezat pe o bicicletă şi am început să fredonez o poezie pe care nu cred că am ştiut-o vreodată: "am, n-am, dau. pe iarbă vreau să stau. departe de oraş. să iubesc un ciobănaş". Canalul era mai mult murdar decât verde şi curând au început să apară în apă fete despuiate, cu feţele acoperite, care vâsleau cu palmele şi plângeau în hohote. Lângă mine chicotea puştoaica învelită în iarbă. Începuse să danseze şi, din când în când, îmi şoptea la ureche aceeaşi expresie: "rău ireparabil proaspăt". Semăna cu mine. Sau eu cu ea. I-am zâmbit şi am luat-o în braţe. Am făcut doi paşi spre canal şi am aruncat-o în cea mai adâncă apă. Am privit cum o înghit valurile şi cum o plesnesc palmele fetelor care vâsleau. Iar pe deasupra am presărat sare dintr-o cutie neagră. Eram mulţumită. Chiar cumpărasem rău proaspăt.