Azi e nici

Nici nu mă gândeam că mă voi trezi azi dimineaţă, in toi de august, învelită până în gât cu un cearşaf plic pe care l-am sustras de sub Anca, probabil, imediat după ce am adormit. Visam ceva cu oameni care împachetează mâini de plastic şi pălării de papură, într-un cort de baloane ridicat pe malul mării. Nu eram nici confuză, nici interesată să-mi continuu (sic!) pelicula onirică aşa că m-am ridicat lent şi am ieşit pe balcon. Nu voiam nici să fumez, nici să mă uit la oamenii-furnici care se pierdeau printre crăpăturile simetrice ale blocurilor. Stăteam în spatele unui prosop întins pe sfoară şi mă gândeam cu ce să încep. Am mâncat cu ochii închişi, am făcut duş cu ochii închişi, iar când am ieşit din casă mi-am dat seama că am uitat cheile înăuntru.


După două ore de vorbit la telefon am început să-i urăsc sincer pe toţi agenţii imobiliari şi să-mi doresc să-mi pice literalmente în cap un apartament cu două camere, decomandat, mobilat, lângă un parc oarecare şi cu o maşină de spălat nou-nouţă. Nu eram nici dezamăgită, nici indignată. Îi uram pe toţi la fel de sincer şi de nedisimulat.

Mi-am împrăştiat pe birou creioanele, pixurile, agrafele şi post-it-urile ca să îmi păcălesc ideile să sară direct în faţa mea, dar nu am reuşit să-mi extrag de pe vârful neuronilor nici măcar o frază inteligibilă. Singurele lucruri pe care le-am mâzgâlit au fost o foaie A4 cu o adresă şi două numere de telefon, o cerere de concediu întârziată şi o semnătură bleagă pe care nu o recunosc nici acum.

Dacă aseară eram şi veselă şi încrezătoare şi creativă şi bună prietenă şi beată şi lesbiană şi fumătoare şi expertă în mărci de bere, azi nu sunt nici măcar plictisită. Beau cafea fără nici un grăunte de zahăr şi contemplez aerul condiţionat de vreo zece minute. Nici Livia nu mai spune nimic, nici telefoanele nu mai sună, nici eu nu am chef să lucrez. Ziua asta e fără doar şi poate nici bună, nici rea.