Lolita, nu eu

Am căzut pe gânduri vreo două zile. Era îndeosebi noapte, după ora 3, când intram în starea de hipnoză care m-a plimbat de la foile pe care le citeam la nişte foi îngălbenite pe care le scriam în gimnaziu. Aveam în faţă două capete şatene ale unor colege care iubeau sincer banca întâi şi buretele pe care îl udau ca să şteargă tabla. Iar în faţa lor, îl aveam pe domnul Giumbuclea von limba română, prima figură masculină care mi-a însemnat patru ani de şcoală provincială. Purtam ochelari cu ramă roşie din plastic şi eram timidă, mai ales în pauzele dintre ore. Ei bine, în faţa domnului Giumbuclea nu mă fâstâceam niciodată, din contră, dădeam dovadă de un spirit precoce de analiză textuală şi, uneori, intertextuală. Îmi plăcea să fiu spirituală şi-mi ieşea al naibii de bine, mai ales cînd reproduceam cu cretă colorată schemele haioase de gramatică pentru începători. Conjugam, structuram, analizam, recitam, citeam şi îmi expuneam părerile cu o dezinvoltură care îi obosea pe cei mai mulţi dintre colegii mei. Dacă şovăiam să ridic două degete, era doar pentru că eram ocupată să-mi analizez profesorul.

Giumbuclea era tot timpul relaxat, purta pantaloni bleumarin şi tricouri. O singură dată l-am văzut în cămaşă azurie, proaspăt călcată, şi mi s-a părut o imagine nelalocul ei. Se plimba în faţa clasei ca pe un peron pustiu, mereu cu mâna dreaptă în buzunarul pantalonilor, mereu cu mâna stângă gesticulând deasupra capului. Era blond. Mie nu-mi plăceau blonzii. Giumbuclea îmi plăcea. Vorbea liniştit şi nu ridica niciodată tonul. De fapt, din vocea lui am înţeles ce înseamnă cu adevărat “molcom”. Era înalt şi subţire, pe vremea aceea, iar eu eram o şcolăriţă cuminte, care nu ştia cum să se poarte cu gândurile şi hormonii răsăriţi parcă din caietele dictando. Dacă cineva mi-ar fi spus atunci că m-am îndrăgostit de profu’ de română, l-aş fi întrebat mai întâi “ce e aia îndrăgostit?” şi apoi “care prof’?”. Asta pentru că Giumbuclea era pentru mine un fel de prieten cu care nu ţii legătura niciodată, dar cu care vorbeşti vesel chiar şi după un an de absenţă. La prima olimpiadă de română m-a căutat, mai întâi ca să mă sfătuiască să particip, apoi ca să-mi spună că am luat “opt şi un pic”. Nu eram dezamăgită pentru că ştiam că mai am încă trei şanse in anii ce vor urma ca să-mi etalez convenţionalismul în ale limbii române.

Domnul profesor Giumbuclea avea barbă. Am omis să spun asta? Sigur că da! Pentru că în mintea mea domnul Giumbuclea nu era bătrân. În realitate nici nu era, poate vreo doi-trei ani peste treizeci. Purta o barbă tunsă scurt, blondă, asortată cu o mustaţă retezată perfect deasupra buzelor. Da, era blond şi avea doi ochi albaştri-albaştri pe care încercam să-i privesc cât mai rar. Ce se petrecea atunci cu mine era un fel de sentiment care ţinea mai degrabă de flirt decât de contemplaţie. Cu siguranţă totul era doar în mintea mea, dar, fără îndoială străluceam şi mă lăsam pradă hormonilor pubertăţii, fără să cunosc încă ce înseamnă senzualitate şi seducţie. Lolita le ştia pe toate, le învârtea cum voia şi punea punct când te aşteptai mai puţin. Indubitabil eu nu eram Lolita. Nici nu mai puteam să fiu la paisprezece ani. Dar dacă aş fi ştiut că am o asemenea putere… nu, chiar nu ştiu ce aş fi făcut cu ea.