Nu degeaba îi zice Bucureşti

Am zece oi colorate, din hârtie creponată şi un toiag de ceară care miroase a vanilie. M-am pornit acum trei ani de undeva mai din est spre câmpii mai verzi, deci mai prielnice pentru oile mele costelive şi flămânde. Mă simţeam artistă şi deschizătoare de drumuri laolaltă. Aveam o destinaţie fixă şi un portofel burduşit cu bancnote cu şapte cifre. Am poposit întâi în tărâmul Militarilor, unde era mereu cald, praf şi pâinea caldă se termina până să ajung eu să o cumpăr. Singura manifestare de artă era cubismul unor expoziţii zonale care se ţineau dimineaţa şi seara sub forma unor ambuteiaje lăbărţate pe trecerile de pietoni. În primele luni îmi scoteam oile la plimbare doar noaptea şi le îngrămadeam pe lângă garduri de frica umbrelor care fluierau a pagubă şi care mă însoţeau până la bulevard. Toiagul meu de vanilie devenise o prelungire cam incomodă aşa că l-am înlocuit cu un spray paralizant care mirosea a piper.

După un an şi douăzeci şi cinci de gândaci omorâţi, am schimbat păşunile prăfuite cu un parc plin de copaci şi hoardele de maşini cu puşlamale care se joacă în nisip. Mi-am adunat toate oile în pungi de hârtie şi în cutii cu fluturi, din toiag am tăiat zece lumănărele şi am zis "bungăsit!" tărâmului proaspăt de lângă Sala Polivalentă. De câte ori mă prindea ploaia în parc, traversam palma udă de drum cu oile în braţe şi cu genunchii inundaţi. În tărâmul Tineretului aveam o cameră numai pentru mine şi o colegă care îmi ţinea şi de umbră şi de gândaci. După doi ani, uitasem de ce plecasem de acasă şi unde îmi ascunsesem lumănărelele din toiagul meu de ceară. Cele zece ori erau acum grăsuţe, nu-şi mai încăpeau în hârtie de voie bună şi mă înghesuiau în fiecare noapte printre cearşafuri. Nu mai aveam loc în pat. Nici în cameră. Nici în casă. Aşa că le-am strâns pe toate într-o carte cu pagini prăfuite şi mi-am luat tălpăşiţa spre un alt câmp. Unul mai mare, cu lac umbrit de un pod şi cu dealuri chele care îmi aminteau de prima mea casă estică.

Noua casă este de fapt doar o încăpere, are ferestre la drum, ochi îndreptaţi spre leagăne şi mâini care sapă în groapa cu nisip părăsită în miez de noapte de puşlamalele titaniene. În mijlocul camerei am un pat uriaş cu cearşafuri verzi, la uşă un preş cu Domestos şi lângă ferestre o bucătărie despuiată cu multe rafturi crăcănate. Gândacii mişună doar după ora unu, printre cele unsprezece pahare şi numai după ce aşez mâncarea în cele două farfurii albastre. Oiţele sunt tot zece, dar blana lor creponată s-a decolorat şi miroase a cerneală. În curând o să plec iar. De data asta o să-mi despachetez lumănările şi oile ca sa le dau foc în Grădina Botanică, la un loc cu toate strădaniile mele seci de transhumanţă. Am plecat să vizitez apartamente!