intriga

Există un soi de iubit care debutează cu intriga unei licitaţii fantomă şi cu un iz puternic de yahoo blog copilăresc. Telegrama electronică (singura scăpare fără diacritice), vodka cu măr şi mărţişorul din sâmbure de piersică m-au cucerit fără drept de replică pentru o lună întreagă. Ei, cum aş fi putut rezista scriiturii atât de sincere şi de directe, înzestrată cu o precizie inginerească specifică politehnistului care este mai creativ decât un student la comunicare?         

[Caiet de sarcini

Stimata domnisoara,

Am analizat oferta publica lansata in data de 21 august 2006. Cu toate acestea am dori clarificari suplimentare, drept pentru care solicitam caietul de sarcini la zi pentru licitatia respectiva. In caz ca anuntul nu mai este valabil va rugam sa ne comunicati eventualele oportunitati de a participa la ofertele "Cafea 2007", "Fumat pasiv in orice bar" sau programul "Go to Hell".

Ne cerem scuze pentru forma grafica a prezentei, dar era singura modalitate de a intra in contact cu dumneavoastra si nu am putut insera antetul cu datele de contact si logo-ul societatii.

Cu multa stima,
Eu&Asociatii imaginari.]

exerciţiu de pasiune

De data asta am început să scriu într-un Word în loc de o foaie, poate ca să-mi creez impresia de scriitoare-aspirant care bea cacao până îi curg ideile pe tastatură. Am început “O limbă comună” acum câteva zile şi îmi tot amân lectura pentru că mă cuprinde iar teama că o să-mi placă prea mult. Teama asta este de fapt o boală cu care m-am ales din biblioteci, pe vremea când petreceam ore de amiază citind doar prima şi ultima pagina a cărţilor care promiteau încă din titlu o gârlă de concepte psihologice supraanalizate şi o aventură semiologică în cea mai sofisticată stare. Dar să nu mă îndepărtez de la prima frază şi să dezvolt.

Dacă există ceva palpabil în viaţa mea spirituală, atunci, fără îndoială şi îndoituri, este ceea ce mioritic îmi place să o numesc încondeierea de cuvinte cu virgule, puncte de suspensie şi semne de exclamare. Până nu te trezeşti în Bucovina cu un ou fiert în mâini pe care îl încondeiezi cu peniţa de aluminiu a unui stilou de lemn din care curge ceară fierbinte, nu o să înţelegi pe deplin care e treaba cu scrisul pornit dintr-o pasiune care răsare pe măsură ce înşiri cuvinte. Pentru că nu te pomeneşti întâia oară în lume cu gândul că vrei să fii scriitor, la început bâjbâi prin foile scrise de alţii, prin creioanele de cărbune sau cerneală şi prin tastele care devin prelungiri ale minţii. Apoi te loveşti cu capul de pereţii imaginaţiei care nu-ţi dă pace nici când cobori să cumperi o pâine sau un iaurt şi, în final, reuşeşti să te zgârii destul de urât drept în moalele capului. Brusc ţi se scurge din minte un calup de idei vâscoase ca un sânge alterat pe care mai întâi îl filtrezi prin urechi, ulterior îl cerni prin ochi şi îl netezeşti cu limba de cerul gurii până simţi că are gust de apă potabilă. Iar la sfârşit, îţi ungi degetele cu el şi te aşezi pe un scaun, în faţa unei foi sau a unei ferestre electronice care aşteaptă să o întinezi. De fapt, nimic nu te aşteaptă şi nici nu se aşteaptă. Ca scriitor, probabil, eşti singurul care ai cele mai mari aşteptări de la tine.

Sorin Stoica a chibzuit să creadă că “scrisul este o problemă de memorie”. Îţi aduci aminte şi scrii. Iar dacă nu-ţi aduci aminte, atunci inventezi. În definitiv, chiar şi atunci când inventezi, porneşti firul povestirilor de la o amintire, două, poate trei mai mici. Într-o cu totul altă direcţie, din “O limba comună” am împrumutat o idee pe care o rumeg şi acum - “memoria nu este nimic altceva decât o imaginaţie puţin mai modestă”. Sună convenabil. Mai ales pentru momentele când vrei să uiţi sau să îţi renegi amintirile. În condiţii ca astea, să devii scriitor este un hobby al naibii de solicitant. Cognitiv îndeosebi. Preţios mai ales în vocabular. Reconfortant pentru amintirile pe care le salvezi automat. Oricum, grozavă preocupare!

parcă aşa

De la ce porneşte ideea aia care te loveşte din senin şi e atâta de stupidă încât pocneşti de râs vreo oră, apoi povesteşti la toţi prietenii şi nici unul nu râde, dar ţie tot ţi se pare amuzant? Ah, da, de la... ţigară!

Nimic nu se compară cu un chicotit între două prietene extenuate, mai ales la miezul nopţii, cu o scrumieră în faţă. Nu ştiu despre alţii, dar pentru mine ţigara e ca o extensie a ideilor împrăştiate. Nu mă face mai creativă, nici vorbă, dar e o scuză perfectă pentru momentele în care cad pe gânduri sau mă uit în gol. Fumez şi privesc tâmp prin televizor, monitor, dulap sau frigider, dar fumez, deci nu-s dubioasă. Uneori mă loveşte câte o idee, alteori rămân aşa până mă ciupeşte vreo gâză sau până sună telefonul.

Iar dacă fumez pe balcon, deja trec la un alt nivel, cel de socializare cu vecinul de lângă, care e mai tânăr decât mine cu 4 patru ani şi care fumează doar după ce adorm părinţii. Dacă fumez cu Anca, scot perle şi inventez verbe ca substitut pentru fraze obositoare şi superficiale. Aşa ne-am pomenit cu "a (mă) placa", sinonimul scurt al "îmi întind părul cu placa" şi explicaţie succintă pentru ambiguu-ul "mă întind", care o contraria mereu pe Andreea cea care caută noduri în papura frazei: "Stai tu, că o întind pe Irina". Mda, parcă vorbeam de fumat...

casă ca să nu fiu homeless

Singură mi-am ales să trăiesc în cazanul ăsta de capitală fierbinte, învelită în beton şi tot singură m-am plimbat azi la umbra celor patruzeci şi două de grade doar ca să fac impresie bună unor străini care deţin mai mult de două case.

Aseară nu ştiam exact de ce m-am tuns, dar azi mi-am dat seama că niciun proprietar, baron sau administrator feudal nu avea cum să-i reziste unei pseudo-păpuşi cu păr scurt ondulat, care zâmbeşte timid şi poartă tenişi mărimea treizeci şi şase. Aveam ochelarii cuminţi şi un tricou care îmi ascundea buricul şi bustul şi poate că mi-ar fi ascuns şi braţele dacă nu erau cele patruzeci şi două de grade despre care vorbeam. După un tur scurt cu un ghid de vârsta mea, în persoana juniorului familiei, mi-am listat impresiile doar prin zâmbete şi "îhîm"-uri: dormitoare mari cu două paturi, masă televizor cu televizor (uau!) şi cablu, internet la unsprezece dolari, giga balcon pe care pot sa-mi deschid terasă, hol lung, baie îngrămădită, fără ochi de geam, maşină de spălat lipsă, mobilă bucătărie ca la bunica (înainte să-şi tragă termopane), ciment, cred, că nu ştiu cum se cheamă şi nici parchet laminat gri nu cred că există, trei pahare cu Coca-Cola (ediţie limitată) şi un milieu de... lână. Parcă era albastru. Dunno.

Juniorul îmi tot repeta că am net şi toate facturile plătite la zi, maică-sa îşi mângâia mustaţa şi îmi turna mereu Fanta în pahar (de Cola, evident!!!), eu mă gândeam că la parter e MegaImage şi Raiffeisen şi Optinova şi aprozar din ăla de demult şi minimarket şi tâmplărie PVC (what for?) şi un magazin cu haine pentru copii (hihi!)

Apoi a urmat mini-interviul: "unde eşti studentă?" - "mda, publici... înţeleg", urmat de "dar fratele tău?" - "vai, la ecologie?! grozav domeniu! bravo lui", şuierat prin rotocoale de Kent lung "fumezi?" - "A, nu?! Ciudat... adică bine...", şi semnat cu "fetele care au stat înainte aici s-au măritat! Tu ai prieten?"- "Aproape". Na, ce era să zic?

Am citit contractul ca pe un testament extrem de valoros (de vreo două ori), am bătut palma (aşa ca la întâlnirile extrem de fructuoase), tanti expertă în imobiliare mi-a şterpelit comisionul (ce mai rânjea la bancnotele alea!), am semnat (pfiu), am zâmbit (mda, bine), le-am mulţumit că m-au lăsat fără o căruţă de bani (ouch!) şi am tăiat-o înapoi la serviciu prin aerul atât de plăcut al celor patruzeci şi două de grade de azi (god dammit).

Soooo... cre'că tocmai m-am făcut cu o casă!

later edit: în vreme ce mă îndreptam spre uşă, doamna drăguţă a sărit cu ospitalitatea şi bunăvoinţa specifice unei bucătărese: "dacă vrei, pot s-aduc în camera aia un covor mai mare... da' dacă umblaţi încălţaţi prin casă, nu-mi dau Persanul pe mâna voastră" ....mmmbine

Azi e nici

Nici nu mă gândeam că mă voi trezi azi dimineaţă, in toi de august, învelită până în gât cu un cearşaf plic pe care l-am sustras de sub Anca, probabil, imediat după ce am adormit. Visam ceva cu oameni care împachetează mâini de plastic şi pălării de papură, într-un cort de baloane ridicat pe malul mării. Nu eram nici confuză, nici interesată să-mi continuu (sic!) pelicula onirică aşa că m-am ridicat lent şi am ieşit pe balcon. Nu voiam nici să fumez, nici să mă uit la oamenii-furnici care se pierdeau printre crăpăturile simetrice ale blocurilor. Stăteam în spatele unui prosop întins pe sfoară şi mă gândeam cu ce să încep. Am mâncat cu ochii închişi, am făcut duş cu ochii închişi, iar când am ieşit din casă mi-am dat seama că am uitat cheile înăuntru.


După două ore de vorbit la telefon am început să-i urăsc sincer pe toţi agenţii imobiliari şi să-mi doresc să-mi pice literalmente în cap un apartament cu două camere, decomandat, mobilat, lângă un parc oarecare şi cu o maşină de spălat nou-nouţă. Nu eram nici dezamăgită, nici indignată. Îi uram pe toţi la fel de sincer şi de nedisimulat.

Mi-am împrăştiat pe birou creioanele, pixurile, agrafele şi post-it-urile ca să îmi păcălesc ideile să sară direct în faţa mea, dar nu am reuşit să-mi extrag de pe vârful neuronilor nici măcar o frază inteligibilă. Singurele lucruri pe care le-am mâzgâlit au fost o foaie A4 cu o adresă şi două numere de telefon, o cerere de concediu întârziată şi o semnătură bleagă pe care nu o recunosc nici acum.

Dacă aseară eram şi veselă şi încrezătoare şi creativă şi bună prietenă şi beată şi lesbiană şi fumătoare şi expertă în mărci de bere, azi nu sunt nici măcar plictisită. Beau cafea fără nici un grăunte de zahăr şi contemplez aerul condiţionat de vreo zece minute. Nici Livia nu mai spune nimic, nici telefoanele nu mai sună, nici eu nu am chef să lucrez. Ziua asta e fără doar şi poate nici bună, nici rea.

Nu degeaba îi zice Bucureşti

Am zece oi colorate, din hârtie creponată şi un toiag de ceară care miroase a vanilie. M-am pornit acum trei ani de undeva mai din est spre câmpii mai verzi, deci mai prielnice pentru oile mele costelive şi flămânde. Mă simţeam artistă şi deschizătoare de drumuri laolaltă. Aveam o destinaţie fixă şi un portofel burduşit cu bancnote cu şapte cifre. Am poposit întâi în tărâmul Militarilor, unde era mereu cald, praf şi pâinea caldă se termina până să ajung eu să o cumpăr. Singura manifestare de artă era cubismul unor expoziţii zonale care se ţineau dimineaţa şi seara sub forma unor ambuteiaje lăbărţate pe trecerile de pietoni. În primele luni îmi scoteam oile la plimbare doar noaptea şi le îngrămadeam pe lângă garduri de frica umbrelor care fluierau a pagubă şi care mă însoţeau până la bulevard. Toiagul meu de vanilie devenise o prelungire cam incomodă aşa că l-am înlocuit cu un spray paralizant care mirosea a piper.

După un an şi douăzeci şi cinci de gândaci omorâţi, am schimbat păşunile prăfuite cu un parc plin de copaci şi hoardele de maşini cu puşlamale care se joacă în nisip. Mi-am adunat toate oile în pungi de hârtie şi în cutii cu fluturi, din toiag am tăiat zece lumănărele şi am zis "bungăsit!" tărâmului proaspăt de lângă Sala Polivalentă. De câte ori mă prindea ploaia în parc, traversam palma udă de drum cu oile în braţe şi cu genunchii inundaţi. În tărâmul Tineretului aveam o cameră numai pentru mine şi o colegă care îmi ţinea şi de umbră şi de gândaci. După doi ani, uitasem de ce plecasem de acasă şi unde îmi ascunsesem lumănărelele din toiagul meu de ceară. Cele zece ori erau acum grăsuţe, nu-şi mai încăpeau în hârtie de voie bună şi mă înghesuiau în fiecare noapte printre cearşafuri. Nu mai aveam loc în pat. Nici în cameră. Nici în casă. Aşa că le-am strâns pe toate într-o carte cu pagini prăfuite şi mi-am luat tălpăşiţa spre un alt câmp. Unul mai mare, cu lac umbrit de un pod şi cu dealuri chele care îmi aminteau de prima mea casă estică.

Noua casă este de fapt doar o încăpere, are ferestre la drum, ochi îndreptaţi spre leagăne şi mâini care sapă în groapa cu nisip părăsită în miez de noapte de puşlamalele titaniene. În mijlocul camerei am un pat uriaş cu cearşafuri verzi, la uşă un preş cu Domestos şi lângă ferestre o bucătărie despuiată cu multe rafturi crăcănate. Gândacii mişună doar după ora unu, printre cele unsprezece pahare şi numai după ce aşez mâncarea în cele două farfurii albastre. Oiţele sunt tot zece, dar blana lor creponată s-a decolorat şi miroase a cerneală. În curând o să plec iar. De data asta o să-mi despachetez lumănările şi oile ca sa le dau foc în Grădina Botanică, la un loc cu toate strădaniile mele seci de transhumanţă. Am plecat să vizitez apartamente!

Lolita, nu eu

Am căzut pe gânduri vreo două zile. Era îndeosebi noapte, după ora 3, când intram în starea de hipnoză care m-a plimbat de la foile pe care le citeam la nişte foi îngălbenite pe care le scriam în gimnaziu. Aveam în faţă două capete şatene ale unor colege care iubeau sincer banca întâi şi buretele pe care îl udau ca să şteargă tabla. Iar în faţa lor, îl aveam pe domnul Giumbuclea von limba română, prima figură masculină care mi-a însemnat patru ani de şcoală provincială. Purtam ochelari cu ramă roşie din plastic şi eram timidă, mai ales în pauzele dintre ore. Ei bine, în faţa domnului Giumbuclea nu mă fâstâceam niciodată, din contră, dădeam dovadă de un spirit precoce de analiză textuală şi, uneori, intertextuală. Îmi plăcea să fiu spirituală şi-mi ieşea al naibii de bine, mai ales cînd reproduceam cu cretă colorată schemele haioase de gramatică pentru începători. Conjugam, structuram, analizam, recitam, citeam şi îmi expuneam părerile cu o dezinvoltură care îi obosea pe cei mai mulţi dintre colegii mei. Dacă şovăiam să ridic două degete, era doar pentru că eram ocupată să-mi analizez profesorul.

Giumbuclea era tot timpul relaxat, purta pantaloni bleumarin şi tricouri. O singură dată l-am văzut în cămaşă azurie, proaspăt călcată, şi mi s-a părut o imagine nelalocul ei. Se plimba în faţa clasei ca pe un peron pustiu, mereu cu mâna dreaptă în buzunarul pantalonilor, mereu cu mâna stângă gesticulând deasupra capului. Era blond. Mie nu-mi plăceau blonzii. Giumbuclea îmi plăcea. Vorbea liniştit şi nu ridica niciodată tonul. De fapt, din vocea lui am înţeles ce înseamnă cu adevărat “molcom”. Era înalt şi subţire, pe vremea aceea, iar eu eram o şcolăriţă cuminte, care nu ştia cum să se poarte cu gândurile şi hormonii răsăriţi parcă din caietele dictando. Dacă cineva mi-ar fi spus atunci că m-am îndrăgostit de profu’ de română, l-aş fi întrebat mai întâi “ce e aia îndrăgostit?” şi apoi “care prof’?”. Asta pentru că Giumbuclea era pentru mine un fel de prieten cu care nu ţii legătura niciodată, dar cu care vorbeşti vesel chiar şi după un an de absenţă. La prima olimpiadă de română m-a căutat, mai întâi ca să mă sfătuiască să particip, apoi ca să-mi spună că am luat “opt şi un pic”. Nu eram dezamăgită pentru că ştiam că mai am încă trei şanse in anii ce vor urma ca să-mi etalez convenţionalismul în ale limbii române.

Domnul profesor Giumbuclea avea barbă. Am omis să spun asta? Sigur că da! Pentru că în mintea mea domnul Giumbuclea nu era bătrân. În realitate nici nu era, poate vreo doi-trei ani peste treizeci. Purta o barbă tunsă scurt, blondă, asortată cu o mustaţă retezată perfect deasupra buzelor. Da, era blond şi avea doi ochi albaştri-albaştri pe care încercam să-i privesc cât mai rar. Ce se petrecea atunci cu mine era un fel de sentiment care ţinea mai degrabă de flirt decât de contemplaţie. Cu siguranţă totul era doar în mintea mea, dar, fără îndoială străluceam şi mă lăsam pradă hormonilor pubertăţii, fără să cunosc încă ce înseamnă senzualitate şi seducţie. Lolita le ştia pe toate, le învârtea cum voia şi punea punct când te aşteptai mai puţin. Indubitabil eu nu eram Lolita. Nici nu mai puteam să fiu la paisprezece ani. Dar dacă aş fi ştiut că am o asemenea putere… nu, chiar nu ştiu ce aş fi făcut cu ea.

rău proaspăt

[Mă lăudam că ştiu două feluri de rău: ireparabil şi ... de care? mmm? Indiferent dacă se repară sau nu, tot rău rămâne. Ca o cicatrice mânjită cu fond de ten, deasupra ochiului. Ca un stigmat de mătase, prins de cămaşă cu un ac de siguranţă fosforescent. Sau...]

Aseară mi-am început visul cu o puştoaică învelită într-un şal de iarbă, care se tăvălea prin nisip, în faţa unui coffee shop. Era dis-de-dimineaţă şi eu eram turistă. Mă plimbam printr-un sătuc în paragină, traversat de un canal verzuliu, cu străzi pavate şi cu semafoare doar pentru biciclete. Semăna cumplit cu Amsterdam, dar aducea şi a Nivelles, doar că nu avea fabrici de bere. Puştoaica despuiată se plictisise, aşa că se ridică şi o luă la fugă pe o străduţă lăturalnică. Curios e că nu mi se părea deloc străin modul în care erau aşezate casele, în formă de steluţe sau de ciuperci şi nici înlănţuirea monocromă de magazine şi buticuri. Dintre toate, unul singur m-a lăsat cu gura căscată. Instinctiv, mi-am dus mâna la ochi, am coborât-o şi am ridicat-o iar. Nici o schimbare. Fascinată mai curând de idee decât de locaţie, m-am proptit în faţa uşii ca să silabisesc cuvintele de pe panoul de deasupra magazinului: "La Mi-chi-du-ţă. Bu-tic de re-pa-rat, câr-pit şi lus-tru-it re-le". Interiorul era ticsit cu dulăpioare şi rafturi prinse pe fiecare din cei patru pereţi, dintr-un colţ pornea o tejghea lucioasă, iar din tavan se derulau din loc în loc, până aproape de duşumea, fâşii înguste de scotch transparent de care stăteau lipite muşte fără ochi, ţânţari veninoşi, gândaci de bucătărie transparenţi şi fluturi cu o aripă. Pe fiecare raft erau rânduite borcane, sticluţe, cutii de lemn şi cutii de plastic, ulcioare minuscule şi farfurii adânci de lut, umplute cu pastiluţe, iar pe unul din pereţi erau aliniate douăsprezece orologii. Dacă priveai de jur împrejur, rămâneai cu impresia că vizitezi un muzeu nonconformist, care aduce a farmacie-ceasornicărie. Toate obiectele din încăpere aveau etichete colorate şi nume ce ţineau loc şi de instrucţiuni: "răutate întruchipată", "răutăcios din fire", "rău intenţionat", "rău de mare", "rău de gură" şi "inimă haină". Aşezat pe un scăunel, cu ochelari de miop, un bărbat înalt şi uscat, învârtea plictisit roata de hârtie a unei râşniţe de catifea. Turna într-o pâlnie un praf negricios şi scotea pe un făgaş câte o pastiluţă roşie sau verde sau albă lucioasă de-ţi lua ochii.

M-am apropiat de el, am tuşit încetişor şi am îndrăznit să-l întreb: "Rău ireparabil aveţi?". Brusc, s-a făcut linişte şi am simţit cum o sută de ochi mă priveau fierbinte. Oamenii din butic apăruseră de nicăieri şi mă priveau cu gurile împietrite. Bărbatul înalt şi uscat se ridică de pe scăunel şi se duse direct la un dulăpior din spatele tejghelei. Scoase un tub de sticlă cât o mină de creion mecanic şi mi-o întinse: "Te costă 90 de ciuperci şi 50 de fire de iarbă". Mi-am mai permis o întrebare, de data asta şoptită în mânecă: "E proaspăt?". Bărbatul a ridicat uimit din sprâncene şi mi-a rânjit cu toţi dinţii: "Rău ireparabil de proaspăt".

Nu mai ştiu dacă i-am plătit omului, nici dacă m-am strecurat uşor din înghesuiala de muşterii curioşi. M-am trezit în stradă, în faţa canalului, cu două sacoşe albe pe care scria "Mai poftiţi La Michiduţă". M-am aşezat pe o bicicletă şi am început să fredonez o poezie pe care nu cred că am ştiut-o vreodată: "am, n-am, dau. pe iarbă vreau să stau. departe de oraş. să iubesc un ciobănaş". Canalul era mai mult murdar decât verde şi curând au început să apară în apă fete despuiate, cu feţele acoperite, care vâsleau cu palmele şi plângeau în hohote. Lângă mine chicotea puştoaica învelită în iarbă. Începuse să danseze şi, din când în când, îmi şoptea la ureche aceeaşi expresie: "rău ireparabil proaspăt". Semăna cu mine. Sau eu cu ea. I-am zâmbit şi am luat-o în braţe. Am făcut doi paşi spre canal şi am aruncat-o în cea mai adâncă apă. Am privit cum o înghit valurile şi cum o plesnesc palmele fetelor care vâsleau. Iar pe deasupra am presărat sare dintr-o cutie neagră. Eram mulţumită. Chiar cumpărasem rău proaspăt.

Transalp / Transfăgărăşan

Tu ştii că cele mai frumoase plimbări sunt cele în doi? Nu doi iubiţi sau doi prieteni sau doi amanţi, ci doi oameni. Nici măcar nu trebuie să vorbeşti prea mult, mai ales că eşti ocupat să faci inventarul tuturor onomatopeelor pe care le-ai învăţat până acum. Şi sunt sigură că nu ştii cât de grozav e să te plimbi cu un Transalp într-un decor atât de verde încât ţi-e jenă să faci popas ca să fumezi.

E ora 14:00. E Bâlea Lac. E ceaţă, e ploaie şi imediat e soare. E cabană la 2000 de metri altitudine cu un chelner stângaci, care te serveşte sfios şi sunt mese lungi de lemn masiv. Nu mai este nici ciocolată caldă, nici cappuccino, nici măcar ceai fierbinte. În schimb, este ciorbă ţărănească de văcuţă şi păstrăv cu lămâie. În stânga e apă în crater vulcanic, în dreapta e vale cu tarabe de lemn, iar la poalele cabanei latră un câine lăţos pe care l-am botezat Grigore. Şi e, Doamne, atât de linişte încât îţi înghiţi fiecare cuvânt înainte să legi o frază. Miroase a porumb la grătar şi se aude tropăitul piticilor plecaţi în vacanţă cu părinţii. Începe ploaia. Se opreşte ploaia. E un munte grozav, fără îndoială. Şi este în România. Sunt două căşti prin care auzi grozav cum plouă. Mai e benzină cât pentru 20 de km, dar chiar şi aşa înţelegi de ce Honda îţi dă puterea de a visa. E Alex lângă tine, care ştie când să zâmbească, cât să vorbească şi cum să te înveţe geografie. Ştii, e suficient pentru o zi de duminică.

amintiri a ploaie

Nu e capăt de lume. Sigur că nu. La fel ploua şi acum 11 ani. Atunci era început de vară. Mă întorceam de la şcoală udă şi zgribulită, cu spiţele umbrelei răsucite de la vântul care mă grăbea spre casă. Întotdeauna intram în dormitor, pe furiş, cu toate că niciodată nu întâlneam pe nimeni acasă. Mi-era foame, dar mai tare mi-era somn, aşa că mă zgribuleam sub pătura, cu o ceaşcă de ceai fierbinte şi cu şosete în picioare. Dacă începea să-mi fie cald, mă cocoţam pe "pervarz", lângă muşcata pe care nu o udam niciodată şi priveam ploaia. Prin geamurile aburite nu reuşeam să desluşesc mare lucru. Poate că vedeam cartoane decupate, plimbate de vînt, dar poate era doar un câine pricăjit. Poate că erau oglinzi sparte pe trotuar, dar poate nu erau decât bălţi. Ploua repede şi, câteodată, tuna sau fulgera ca în filmele de groază pe care nu le urmăream niciodată până la sfârşit. Hainele ude picurau pe parchet rămăşiţe din ploaia pe care singură o adusesem în casă, iar prin uşa de la bucătărie se chinuia să răzbată o mână de vânt. Cu toate astea, era cumplit de linişte. Se mai găseau momente în care mă auzeam doar pe mine, sorbind din ceaşca de ceai, cu grijă, să nu-mi frig buzele. Iar dacă mă plictiseam de zgomotele mele, începeam să-mi desenez numele pe geam. De îndată ce se termina ploaia, ajungea şi mama acasă. Ceaiul era terminat demult, hainele erau deja uscate, prin bucătărie nu se mai plimba niciun vânt, iar pe sticlă stătea numele meu mânjit cu amprente.

Azi nu am "pervarz" şi nici ceai fierbinte. Mi-am încălţat o pereche de şosete galbene, dar nu stau zgribulită sub cearşafuri. Iar vânt nu aud pe nicăieri. La naiba şi cu termopanele care nu-mi mai păstrează amprentele ca altădată. Plouă şi azi, dar nu, nu e capăt de lume.