ce se întâmplă?

vând nebunie!

Credeam că o să mă detaşez de senzaţia idioată că pierd timpul, dar ceasul sâcâitor de pe televizor reuşise să mă scoată din minţi. Urăsc ceasurile, mai exact ticăitul lor constant şi limba care coboară şi urcă înaintea soarelui şi după el. Le uram şi acum 10 minute când, pentru câteva secunde, m-am pierdut printre cifrele cromate şi m-am închipuit păpuşă de cârpă într-un turn de fildeş marocan. De ce să ştiu cât mai e din vremea mea, dacă tot nu fac nimic? Îmi doream să ies la plimbare, dar mi-era frică de ce aş putea găsi în întuneric. După o porţie zdravănă de ciuperci thailandeze am reuşit să depăşesc bariera visului obscur în care umbrele mele nu-mi vorbesc, dar mă bantuie şi îmi rod mintea ca pe un biscuit sarat. Am coborât în stradă, cu tot cu frică, şi mi-am lasat în casă senzaţia că afară plouă şi că stau la umbra unui neon, legănându-mă într-un hamac din pânze de păianjen.

M-am urcat într-un taxi cu gând să plec spre nicăieri ca să ajung pretutindeni. M-am uitat curioasă la genele somnoroase ale tipului din faţa volanului şi i-am şoptit deloc incitant lângă ureche: "Paris, te rog!". Curios poate pentru tine, tipul a pornit motorul şi nu a zis nimic. Poate pentru că în Bucureşti există o stradă numită Paris. A virat spre stânga şi, în vreme ce-şi recapitula cel mai lung drum spre destinaţie, m-a întrebat dacă mă deranjează fumul de ţigară. "Te deranjează dacă mestec guma şi fac baloane? Atunci fumează", i-am zâmbit şi mi-am scos oglinda din poşetă. Mi-am pudrat nasul în semiumbra bucureşteană, m-am parfumat şi mi-am colorat buzele cu un ruj despre care nu ştiam cum ajunsese în mâinile mele.

Plecam la Paris. Unde "cerul este atât de frumos încât îţi vine să plângi când ştii că trebuie să te întorci acasă". În cateva minute eram acolo. În Paris. Speram să mă aştepţi. Am coborât lângă Maria Design, un butic de mobilă şi de accesorii pentru piscine. Noi o să avem piscină? Sau măcar un abonament săptămânal? Am început să mă plimb şi să caut turnul Eiffel pentru că ştiam că o să găsesc măcar un indiciu acolo, daca nu chiar pe tine privind la cer. Eram emoţionată, ştii?! Simţeam că o să înnebunesc dacă nu dau de tine şi mi-era frică să nu-mi stric machiajul cu lacrimi de crocodil latin care urăşte ceasurile. Ştii ce e amuzant? M-am aşezat pe o bordură şi mi-am lăsat capul să îmi cadă în palme, când, lângă mine a aterizat o pisica. Ad literam aterizat. De pe bustul de marmură al lui Napoleon. Se alinta şi mă privea cu două luminiţe nepământeşti. M-a mirosit, s-a lipit de glezna mea şi apoi a plecat. Am încercat să o strig, dar nu m-a băgat în seamă. Poate pentru că "pis,pis" nu era suficient de franţuzeşte pentru ea. Apropos, cum strigi o pisică atunci când eşti în Paris?

M-am uitat şi eu la cer aşa cum mi-ai zis că făceai tu şi am recitit mesajul. Era atât de simplu şi atât de mult îmi părea că mă minţi încat mi-am dorit să explodez în mii de steluţe, să iau drumul până la adevăratul Paris şi să mă cocoţez pe bucata ta de cer ca să te uiţi la mine. Înfiorător de romantic! Începuse să bată vântul şi să-mi risipească parfumul printre cladiri cu geamuri stinse. Am alergat vreo oră, să ştii; mi-era mai mult frig decât frică. Nu te-am găsit după clădiri, nu erai nici la colţ. M-am împiedicat exact în momentul în care am trecut pe lângă Papaya - uite că sunt şi agenţii de advertising în Paris! Aş putea să mă adăpostesc aici până apari, ce zici?!