I AMsterdam

Era miez de noapte când Irina ajunsese acasă, obosită şi flămândă ca un ogar rătăcit de casă. Irina nu semăna cu un ogar, dar nici nu îşi dorea pentru că Irina se gândea la un singur lucru. Tricourile necălcate şi blugii pe sfoară se uscau de sete, trusa de machiaj şi periuţa de dinţi se certau lângă loţiunea demachiantă şi buretele maroniu înghiţise tot şamponul. Gelul de duş mirosea a căpşuni, iar în frigider nu mai era apă. Nu era nici apă caldă, dar Irina ştia deja asta când intrase în duş. Nu simţea cum îi cad în păr cuburile de gheaţă pentru că îşi blocase mintea într-o singură direcţie: era în vacanţă şi avea multe de lăsat în urmă. Patru ore s-a certat cu prietena ei imaginară, încercând să-i explice că trebuie să rămână acasă ca să aibă grijă de câinele de pluş şi să răspundă la telefon în lipsa ei.

În curând răsărise dimineaţa de după geanta uriaşă şi o găsi pe Irina la bar, în bucătărie, ascunsă după un strat de lac, cu pila de unghii între degete. Nu era deloc linişte, dar Irina nu mai auzea de câteva ore bune ce se întâmplă în jurul ei. Era deja a doua zi şi toate o luaseră, ca de obicei, pe nepregătite. S-a urcat în maşină şi când a ajuns la graniţă a început să zâmbească tâmp ca papuşile de ceară la o linie imaginară care despărţea rutina de curiozitate. Mai târziu a devenit sclipitoare şi tăcută; nu o mai puteai vedea din cauza bliţului şi pentru că ieşea mereu pe geam, ţipând la morile de vânt: "Ce aţi făcut cu Don Quijote?!?" Când a coborât pe podul îngust a simţit că începe să zboare. Se freca la ochi din cinci în cinci minute şi râdea înfricoşată la gândul că nu are suficient spaţiu în sinapse pentru biciclete pictate cu flori şi femei cu glezne uriaşe, pentru magazine de suveniruri, cartofi pai în pălării de carton mânjite cu ketchup şi maioneză, pentru vânzători vicleni de vise, ciuperci şi prafuri.

Irina era uluită şi atât. Nu mai gândea, nu mai cerea, nu mai visa. Îşi deschise laaaarg pleoapele şi îşi goli mintea doar ca să o umple la loc cu prafuri verzi de Blueberry, White Widdow şi Bubble Gum. Irina era fericită, întâi pentru că nu o cunoştea nimeni, apoi pentru că îşi lăsase telefonul acasă şi căsuţa de mail plină cu chestiuni importante şi, în cele din urmă, pentru că se regăsea peste tot. Îi plăcea fiecare casă şi înghiţea cu o uşurinţă spectaculoasă cărămizi roşii, vitrine cu fete despuiate, saloane de tatuaje, dughene cu gofre, magazine cu briz-brizuri, haine albe, coffee shop-uri, papuci de lemn şi pieţe întregi cu oameni şi cărţi la mâna a doua. Singurul lucru pe care nu-l înţelegea era cum poate să încapă într-o pereche de pantaloni mărimea XS! Irina plutea pe braţele a cinci băieţi care îi suportau sesiunile lungi de shopping şi Irina plutea de câte ori mânca brownies şi space cake. La Bulldog s-a simţit ca la bunica: aveau prajituri proaspete cu ciocolată şi suc făcut în casă. S-a hrănit cu limbi străine şi a dormit mai mult în maşină, a făcut doar cinci duşuri în două săptămâni, dar nu s-a plâns decât o singură dată când a durut-o măseaua de minte. Cât timp a fost departe, Irina a scris doar trei mailuri şi a fost mândră că nu-şi mai pipăia buzunarul blugilor ca să-şi verifice telefonul. În a şaptea zi din a şaptea lună din anul două mii şapte, Irina s-a pierdut în râuri de oameni albi, neobosiţi şi sclipicioşi. I-au plăcut băiatul cu Red Bull, fetele care se credeau îngeri doar pentru că purtau aripi, mămicile cu cercel în buric, toate cuplurile care se pipăiau printre lasere şi acadele ascunse în şosete. Irinei i-a plăcut la White Sensation, chiar dacă muzica îi amintea de prima dată când a intrat într-o discotecă.

În ultima zi, pe soare l-a înghiţit un nor de apă neagră, care s-a spart în capul tuturor, dar mai ales în capul Irinei. La final, totul i se părea firesc: oamenii care plutesc, sexul vândut la fereastră, şoaptele care promiteau prafuri dintre cele mai fine, mâncarea incredibil de scumpă şi bicicletele care accidentează pietoni. Că trebuia să plece ştia deja, dar ce trebuia să ia cu ea uitase complet. Aşa că a luat de toate, mai puţin senzaţia uriaşă că lumea e la picioarele ei sau că ea e deasupra lumii. Nu mai contează. Irina a lăsat-o în urmă pe Imke, o altă prietenă imaginară care se hrănea doar cu ciuperci thailandeze şi apă la doi euro şi cincizeci de cenţi. Când s-a urcat iar în maşină, şi-a lipit nasul de geam şi a început să se întrebe dacă în Belgia se vând vise în celofan. De abia când se îndrepta spre ieşire a văzut pentru prima dată lalelele şi pe oamenii care se duceau la serviciu.

Irina a avut grijă să nu-şi uite promisiunea că următoarea excursie va fi în zbor cu o casă, un motan şi un coş mare de stuf în care să-şi ţină cerceii, că următoarea excursie va fi atât de lungă şi de verde încât o să uite că numele ei începe cu I şi că următoarea excursie o va lăsa exact în Centraal Station, într-un vagon de tren plin cu localnici care nu înţeleg ce atâta zarvă în Red Light District.

Nu ştiu dacă am fost suficient de clară. I AMsterdam, înţelegi?