voyeur pilule

(poveste pentru Viorela)

Se lăsase seara peste un pisc photoshopuit la montaj care făcea ca lumina să pară o săgeată exagerat de frântă. Mănunchiul de raze ţepene o descoperea pe amantă pe jumătate goală, tristă, abandonată în pustietatea verde a unui munte decupat parcă dintr-un flyer de vacanţă. Suspina sau poate doar se alinta cu genele plecate, când îşi facu apariţia el - robust, cu tricoul sfâşiat de Dumnezeu-ştie-ce creatură cibernetică, cu părul mânjit de o materie neagră, vâscoasă care îl făcea să pară masculin şi priceput să repare de toate. Îi cuprinse sânii cu palmele asudate şi îi stropi în ureche o mână de vorbe gâfâite: “Mereu cu tine”. Şi după 10 secunde de săruturi sorbite – “The end”, urmat de o reclama insistentă la ultimul tip de gadget care îţi poate fi la fel de folositor ca un telefon cu aspirator: Mintek MDP 1030, “the slimest”. Închid televizorul şi sar din pat ca să trag draperiile. Amiază. Nu tu lumină dreaptă, nu piscuri fără povârnişuri. Blocuri cu balcoane descoperite, borcane de murături în bucătăriile cu geamuri prea înalte, pisici pseudo-aristocrate cocoţate pe marginea ferestrei, indignate de mirosul sălbatic care se târăşte din pubelă pe mâzga cenuşie a pereţilor locuinţelor citadine. Mi-e greaţă subit. Mi-am irosit 2 ore uitandu-mă la o peliculă aventuriero-romantico-futuristă din care nu am digerat nici măcar primele două cadre. Simt că mă sufoc şi că intru în panică. De fiecare dată când îmi irosesc timpul ajung să cred că planurile mele încep să se zdruncine, că vopseaua se scorojeşte şi că pereţii din PVC se fisurează şi cad cu zgomot de clopoţei la picioarele zidurilor de oţel. Şi, pe masură ce ferestrele dispar în fumul demolării, clinchetul acela în SI major îmi aduce aminte de Peter Pan şi de fetişul lui pentru zâne minuscule. Cel mai curios este cum planurile mele de viitor au forma unui zgârie-nori, că sunt mai înalte decat alte planuri de viitor, drepte ca două coifuri neuronale care se încăpăţânează să stocheze creativitate chiar şi în cea mai strâmtă sinapsă, doar-doar s-ar memora ideile.

Revin pe parchetul neted şi rămân blocată în faţa ecranului gri al televizorului. Acum aproape o oră auzisem câteva bufnituri din blocul de vizavi. Deloc curios, din moment ce între cele doua blocuri ar încăpea cu greu un dormitor. Două strigăte ascuţite mi-au dat de înţeles că vecina îşi întâmpinase în prag amantul. Ca şi în urmă cu două zile, vocea ei înaltă mi-a atras atenţia şi m-a incitat să devin martora unui scandal monstru, în care ea se înfăţişa ca victimă a propriului dezechilibru emoţional, iar el lua forma unui sac de box sexual, dar inutil, de care ea trebuia să scape cât mai curând. După gemetele lungi şi onomatopeele dezinvolte de mai târziu, am înţeles că durerea se vindecă prin transpiraţie şi că nemulţumirile răstite în plină noapte nu sunt decât un alt fel de fetiş care îţi gâdilă simţurile şi te fac să îţi deschei pantalonii cât ai zice “aaah”. De fiecare dată am tras draperiile şi am ascultat. E mai incitant aşa. În plus, nu aveam cum să fiu acuzată de voyeurism.

Cu ea mă întâlnisem de câteva ori în metrou. 30 de ani. Pomeţi fardaţi. Buze subţiri, înnegrite de nicotină. Singura impresie pe care mi-o lăsase era că îi place rutina. “Sunt o laşă!”. M-am încruntat scurt şi m-am uitat la faţa ei senină. “Scuza-mă, ce ai spus?”. S-a uitat spre mine ca la o ciudată crescută pe străzi, strâgându-şi mai tare poşeta sub braţ. “N-am zis nimic”, mi-a rostit puţin indignată. Imaginaţia îmi juca iar feste. Era ca atunci când aşteptam autobuzul de câteva minute bune, mă dureau picioarele îngrozitor, dar nu mă aşezam pe bancă pentru că aveam impresia că stă lungit pe ea un cerşetor care sforăie. Mi-am fixat privirea pe tapetul de lemn al metroului şi, din cand in cand, trăgeam câte o ocheadă spre tipa de lângă mine; mă hipnotiza trench-coat-ul ei roşu cu nasturi bărbăteşti. Drumul până la următoare staţie îmi părea mai lung ca niciodată, în circumstanţele în care tipa se gândea deja că se află în pericol, în prezenţa mea.

Astăzi se răsteşte din nou la amantul ei, plictisit probabil de aceleaşi acuzaţii. Nici măcar nu-i mai aud vocea bolborosită. E doar vălmăşeala ei de cuvinte ţipate şi zgomotul uşii trântite intenţionat o dată, de două ori, de câte ori e nevoie ca să-şi împrăştie energia negativă. Trag draperiile pe jumătate şi privesc pe fereastră, îndeplinindu-mi rolul de vecină băgăcioasă. O văd pe ea, proptită în tocul uşii, ţipând de mama focului. Nu primeşte niciun răspuns. Dacă stau bine să mă gândesc, pe el nu l-am văzut niciodată. Devin curioasă, dar şi prea evidentă. Are fereastra deschisă. La fel şi eu. Mă depărtez. O aud în continuare cum îi reproşează că a uitat să vină să o ia de la piaţă, că nu a răspuns la telefon, că a mâncat toată îngheţata. Chicotesc şi mă ascund în catifeaua groasă a draperiilor. Filmuleţul în carne şi oase e de zece ori mai bun decât pelicula nedigerabilă pe care o văzusem cu câteva ore în urmă. Ea începe dintr-odată să ţipe şi să gesticuleze disperată. Imediat, tăcere. Îmi întorc privirea spre fereastră. Are faţa roşie şi buzele îi tremură. L-a plesnit cu toată puterea ei. A lăsat să-i cadă din mână sacoşele grele: câteva roşii rostogolite sub masă, salata strivită sub tocurile pantofilor, punga de Persil lângă uşa deschisă. Pentru prima data îl văd pe el. Mai întâi o mână lungă şi manşeta albă a unei bluze sport. Îi cuprinde umărul într-o palmă, iar cu cealaltă îi pipăie faţa. Încet, grijuliu, curios. Nu dă semne că ar vrea să-i răspundă cu aceeaşi lovitură. E incredibil de calm. Ea începe să plângă, lăsându-se în voia gravitaţiei, tremurând din toate încheieturile. Se apropie de el şi îşi ridică ochii. N-o priveşte. Din spatele draperiilor îmi pare indiferent. Absent. Ca şi cum şi-ar căuta un punct de sprijin pe un un perete îndepărtat al camerei. Se apleacă şi ridică un baston lung. Îşi măsoara cu el paşii până spre ieşire, închide uşa şi se întoarce spre ea. O ia în braţe şi îşi închide ochii. “Orb? Doamne...”. Mă prăbuşesc lângă fereastră cu palmele lipite de frunte, repetându-mi întruna acelaşi cuvânt: “orb”.

Cât de incitant ar fi fost filmuleţul domestic daca el ar fi văzut-o cum se agită, dar nu ar fi fost capabil să îi audă reproşurile?!