Pe Şerban îl auzi cu două case înainte să intri pe poartă. Înjură, urlă şi are o dicţie perfectă. Fumează Marlboro roşu. Fumează un pachet - discută, ţipă, râde. Desface al doilea pachet - vorbeşte la telefon, scrie un mail, cere un pix, înjură că nu i-ai dat creion. Desface al treilea pachet - bea Cola, îşi goleşte scrumiera, se ceartă, pufăie, îşi închide laptopul şi iese pe uşă ca să aibă de unde să se întoarcă. Şerban e, înainte de toate, experimentat. Ştie să tranşeze, să măcelărească şi să bage totul la rece. Când urlă, nu vrea decât să-ţi aducă aminte că eşti cu cel puţin 20 de ani mai mic şi mai neînţeles. Eu nu mi-l amintesc nici măcar pe tata, colonel impunător cu multe grade pe umeri şi cu o hoardă de soldaţi în subordine, să se răsească aşa vreodată la cineva. Nici măcar imaginea profului de istorie încruntat şi parşiv nu m-a făcut să tresar aşa cum fac atunci când îl aud pe Şerban. Profu de istorie ne scotea la tablă pe vreo doi-trei şi ne aşeza "De-a dreapta şi de-a stânga Tatalui" până începea bâlbâiala. Pentru Şerban e suficient să strige: "Şedinţă!". Atunci îţi laşi imprimanta fără foi, căsuţa de messenger deschisă, verşi cafeaua pe blugi, te împiedici de scaun, iei cu tine agenda, post-it-urile, două pixuri şi vreo zece foi mâzgâlite de plictiseală, cu norişori şi margarete, calci câinele pe coadă, desigur din greşeală, şi te aşezi rapid pe scaun, clipind cuminte şi aşteptând un al doilea cuvânt. Dacă întârzii după ora 10, Şerban mustăceşte. Tu îi zici: "Bună dimineaţa", el îţi răspunde: "Pizzzzzaaaa!!!!". Tu îi zici: "Am fost la şcoală". El face deja comanda. Asta înseamnă că trebuie să iei de mâncare pentru toţi colegii de birou, să îi priveşti cum înfulecă din feliile de pizza, să te deplasezi ca să le aduci sosul din frigider, să-ţi piară pofta de mâncare când te gândeşti la portofelul tău mai uşor cu 100 de lei. Şerban are accent. Unul care te dezarmează total. Când nu ţipă, spune "No, bine. Aşa facem" şi te lasă să te descurci, cu toate că nu ai venit cu nicio idee. Când te prezinţi la el cu "marfa" gata la deadline, te lasă să te bucuri de zece minute de linişte şi apoi se deplasează până în dreptul biroului tău să îţi explice că puteai să nu foloseşti sinonimul ăla neologic, dar dacă nu l-ai fi folosit ţi l-ar fi sugerat el, că topica nu e prietena ta cea mai bună atunci când scrii un speech, că nu vrei să vinzi seminţe de bostan, ci canale TV. Şi uite aşa, te uiţi la el cum râde şi cum te alintă indescifrabil, că n-ai idee dacă e gluma sau e batjocură sau e afecţiune sau e o palmă peste ceafă: "Iubire, bibelou de porţelan, bizonii nu aşteaptă până creşti tu. Iar tu nu trebuie să creşti pentru bizoni." Caşti gura. Ramai aşa ca toanta şi te apuci să rescrii. Şerban nu e dictator, e strateg. Ştie cum să te convingă să nu ieşi din formaţie, să îţi încalţi bocancii în loc de tenişi, să zici "Da, domnule" în loc de "Mda, băi". Şerban e unic. Mai ales când îi linguşeşte pe clienţi; îi ridică în slăvi şi îi ţine acolo suspendaţi până când ameţesc de la atâtea fraze dulci, se fâstâcesc şi roşesc în obraji, se alintă şi se văd deja cherry-on-top. După ce se închide uşa în urma lor, devin gume de şters hârtiile, mopuri jegoase, bădărani în ţoale de firmă, zgârciţi cu buzunarele doldora de ciocolăţele cu mentă, afacerişti inadaptaţi şi "mai mari între bizoni". Pe Şerban nu ai cum să nu-l adori. Ţi-e imposibil să nu-l observi, ti-e imposibil să nu-l ţii minte. Poţi să-l priveşti ca pe un fel de Ştefan cel Mare contemporan şi isteric, care ridică biserică dintr-un spital de pneumoftiziologie şi care scoate idee de afacere din piatra seacă pe care clientul nătâng o trimite la lustruit. Şerban nu intră în panică, ci înjură. Când nu mai are ţigări sau când afişul trebuia să fie gata alaltăieri sau când, în loc de alb foloseşti negru sau când se termină cafeaua. Pentru asta şi pentru ca a renunţat să-mi mai spună Ursula, merită toată pizza din lume!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu