Ziua de luni începe întotdeauna mai târziu. Dacă îmi propun să mă trezesc mai devreme de 8, ajung în faţa oglinzii din baie abia după vreo oră. De multe ori mi-am zis că lunea e leneşă, scuzându-mă naivă ba că mahmureala e de vină, ba că noaptea a devenit albă, ba că m-am dezobişnuit de programul fix. Lăsând la o parte capacitatea mea impresionantă de a mă desprinde total şi definitiv de obiceiuri mai degrabă impuse decât îmbrăţişate, trebuie să recunosc că lunea mă prinde mereu nepregătită. Este ziua aceea în care deschid dulapul şi mă uit la haine ca la bomboane, în vitrina la Chocolat, neştiind dacă să aleg roşu sau galben, tricou sau mâneci lungi.
Lunea e ziua în care uit codul culorilor, când îmi iau umbrela în loc de ochelarii de soare si invers, când plec cu gândul să ajung la şcoală, dar uit de teme, pix, cursuri şi de cele 10 pagini pe care trebuia să le citesc încă de săptămâna trecută. Lunea e de vină pentru reputaţia mea de zăpăcită; este imposibil să nu răstorn un pahar cu apă, să nu stric imprimanta, să nu îmi rup pixul, să nu mă împiedic grav de cabluri şi să-i las pe toţi fără internet. În fiecare luni e şedinţa, e curs de la ora 18, laptele e expirat, în congelator nu mai e decât o pungă cu legume, sunt haine multe în coşul cu rufe, s-a terminat demachiantul şi mi-e lene să fac duş.
Lunea e ziua în care pornesc cu chef de toate şi, de fapt, nu vreau să fac nimic. Preţ de o oră îmi ascult şeful aberând despre relaţii şi despre prieteni de-ai prietenilor prietenelor lui, care pot să fie responsabili indirect şi, eventual, exclusiv de succesul meu. Îl privesc absentă şi-mi alung somnul cu o fantezie prostească în care îi arunc Cola direct pe laptop. Lunea sunt "mică, naivă, agitată" şi am numai idei neinspirate. Ciudat lucru, dar prima zi din săptămână nu conincide cu cea în care mă simt neînţeleasă. Sunt coerentă, vorbesc încet şi fără să mă enervez, îmi aliniez toate argumentele pe vârful limbii şi ţin discursuri pe care, altădată, nu reuşesc să le reeditez în acceaşi formă.
Lunea mă găseşte într-o stare bizară; un val spontan de nemulţumire, cu toate că peste weekend am reuşit să fac ceva pentru care am muncit mai bine de o lună, un amestec paradoxal de "vine sfârşitul lumii" cu "vreau să fiu mare", un dor de ducă nemaipomenit care se încheie cu un verdict pueril de genul "la vară plecăm în Ibiza". În fiecare luni vreau să gătesc, dar renunţ rapid după un sfert de oră de pălăvrăgeală cu mama, care îmi descrie frigiderul de acasa şi masa copioasă care m-a aşteptat încă de vineri şi mă convinge să mă trezesc a doua zi la ora 7 ca să pornesc în recuperarea pachetului cu bunătăţi. Dacă pentru şoferii de autobuz, dimineţile de luni încep cu Romantic FM, Radio 21 sau Kiss FM, pentru mine, încep cu o plimbare scurtă până în staţie, cântând tărăgănat fie"Zi-mi noapte bună", fie "I want to break free".
Ziua mea de luni e somnoroasa, dar coerentă, e îndrăzneaţă, dar lentă, e ba ploioasă, ba cu soare, e aglomerată şi lungă, e la fel în fiecare săptămână, înainte de atelierul de publicitate şi după un seminar somnoros despre care stiu doar că are ceva de împărţit cu crizele. Ziua ta de luni cum e?
Lunea e ziua în care uit codul culorilor, când îmi iau umbrela în loc de ochelarii de soare si invers, când plec cu gândul să ajung la şcoală, dar uit de teme, pix, cursuri şi de cele 10 pagini pe care trebuia să le citesc încă de săptămâna trecută. Lunea e de vină pentru reputaţia mea de zăpăcită; este imposibil să nu răstorn un pahar cu apă, să nu stric imprimanta, să nu îmi rup pixul, să nu mă împiedic grav de cabluri şi să-i las pe toţi fără internet. În fiecare luni e şedinţa, e curs de la ora 18, laptele e expirat, în congelator nu mai e decât o pungă cu legume, sunt haine multe în coşul cu rufe, s-a terminat demachiantul şi mi-e lene să fac duş.
Lunea e ziua în care pornesc cu chef de toate şi, de fapt, nu vreau să fac nimic. Preţ de o oră îmi ascult şeful aberând despre relaţii şi despre prieteni de-ai prietenilor prietenelor lui, care pot să fie responsabili indirect şi, eventual, exclusiv de succesul meu. Îl privesc absentă şi-mi alung somnul cu o fantezie prostească în care îi arunc Cola direct pe laptop. Lunea sunt "mică, naivă, agitată" şi am numai idei neinspirate. Ciudat lucru, dar prima zi din săptămână nu conincide cu cea în care mă simt neînţeleasă. Sunt coerentă, vorbesc încet şi fără să mă enervez, îmi aliniez toate argumentele pe vârful limbii şi ţin discursuri pe care, altădată, nu reuşesc să le reeditez în acceaşi formă.
Lunea mă găseşte într-o stare bizară; un val spontan de nemulţumire, cu toate că peste weekend am reuşit să fac ceva pentru care am muncit mai bine de o lună, un amestec paradoxal de "vine sfârşitul lumii" cu "vreau să fiu mare", un dor de ducă nemaipomenit care se încheie cu un verdict pueril de genul "la vară plecăm în Ibiza". În fiecare luni vreau să gătesc, dar renunţ rapid după un sfert de oră de pălăvrăgeală cu mama, care îmi descrie frigiderul de acasa şi masa copioasă care m-a aşteptat încă de vineri şi mă convinge să mă trezesc a doua zi la ora 7 ca să pornesc în recuperarea pachetului cu bunătăţi. Dacă pentru şoferii de autobuz, dimineţile de luni încep cu Romantic FM, Radio 21 sau Kiss FM, pentru mine, încep cu o plimbare scurtă până în staţie, cântând tărăgănat fie"Zi-mi noapte bună", fie "I want to break free".
Ziua mea de luni e somnoroasa, dar coerentă, e îndrăzneaţă, dar lentă, e ba ploioasă, ba cu soare, e aglomerată şi lungă, e la fel în fiecare săptămână, înainte de atelierul de publicitate şi după un seminar somnoros despre care stiu doar că are ceva de împărţit cu crizele. Ziua ta de luni cum e?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu