Aseară am experimentat sentimentul ciudat că ziua nu vrea să se încheie. Nu spun asta pentru că aş fi avut excesiv de mult de lucru sau de învăţat. Nu eram presată nici de proiecte, nici de deadline-uri, nici de praful de pe rafturi, nici de şireturi înnegrite şi nici de frigiderul gol. Eram doar eu şi Corel13 faţă în faţă, colaborând pentru noul template al blogului. Bottom line, mi-era bine. Un bine din ăla molcom, zgâriat din când în când de o durere dublă a măselelor de minte. Una sus şi una jos. Faţă în faţă sau una peste alta, cu o fâşie de aer între. Cum doriţi. A, da, mai aveam lângă mine un pahar de vin în loc de algocalmin. Ce nu aveam? Chef să mă ridic de pe scaun, să răspund la întrebări inutile şi să fac un duş(!). Mai aveam timp. Sau aşa credeam.
O bucată de vreme mai târziu, căci pierdusem complet noţiunea temporalităţii, mă bruiază telefonul cu semnalul lui cu tot. Un mesaj. Şi ce mesaj! Singura legătură pe care o mai aveam cu realitatea de care uitasem complet. Un "noapte bună, noi ne culcăm, dă muzica mai încet." Mă uit la ceas şi imediat pe fereastră: 22:45, bezna. Cum? Nu era lumină şi nici ora 19:00? Aparent, cheiţa către atemporalitate era chiar puterea mea de concentrare asupra unui lucru care îmi făcea plăcere. Mă încâlcisem într-o bucla a timpului şi trăiam cu senzaţia că ceva nu se pupă. Nu eram în locul care trebuie, nu eram la ora pe care o simţeam. Iar sms-ul de la colegele de apartament mi-a zdruncinat realitatea în care mă simţeam atât de bine, cu un verdict tranşant: nu puteam să mai fac duş fără să le trezesc pe domnişoare. Nu mai puteam nici să îmi continuu sesiunea de Prodigy decât în căşti. Nu puteam să ţopăi, să dansez sau să râd la emoticonurile trimise de Anca. O fărâmă de tehnologie de 7 cenţi mi-a fost de ajuns ca să îi dau drumul timpului meu.
Două ore mai târziu a început ploaia şi nu m-am putut abţine să nu ies la plimbare. Bogdan mi-a propus un duş de fum şi un schimb rapid de senzaţii, ca propulsare intelectuală pentru examenul lui de a doua zi. După patru guri din ţigară, un shot, o felie de tartă cu capşuni şi treizeci de minute de White Sensation 2006, m-am întors acasă. Timpul meu era tot acolo. Senzaţia că ziua nu vrea să se încheie nu parasise nici un colţişor din cameră. În astfel de condiţii, ce rost ar mai fi avut să dorm?
O bucată de vreme mai târziu, căci pierdusem complet noţiunea temporalităţii, mă bruiază telefonul cu semnalul lui cu tot. Un mesaj. Şi ce mesaj! Singura legătură pe care o mai aveam cu realitatea de care uitasem complet. Un "noapte bună, noi ne culcăm, dă muzica mai încet." Mă uit la ceas şi imediat pe fereastră: 22:45, bezna. Cum? Nu era lumină şi nici ora 19:00? Aparent, cheiţa către atemporalitate era chiar puterea mea de concentrare asupra unui lucru care îmi făcea plăcere. Mă încâlcisem într-o bucla a timpului şi trăiam cu senzaţia că ceva nu se pupă. Nu eram în locul care trebuie, nu eram la ora pe care o simţeam. Iar sms-ul de la colegele de apartament mi-a zdruncinat realitatea în care mă simţeam atât de bine, cu un verdict tranşant: nu puteam să mai fac duş fără să le trezesc pe domnişoare. Nu mai puteam nici să îmi continuu sesiunea de Prodigy decât în căşti. Nu puteam să ţopăi, să dansez sau să râd la emoticonurile trimise de Anca. O fărâmă de tehnologie de 7 cenţi mi-a fost de ajuns ca să îi dau drumul timpului meu.
Două ore mai târziu a început ploaia şi nu m-am putut abţine să nu ies la plimbare. Bogdan mi-a propus un duş de fum şi un schimb rapid de senzaţii, ca propulsare intelectuală pentru examenul lui de a doua zi. După patru guri din ţigară, un shot, o felie de tartă cu capşuni şi treizeci de minute de White Sensation 2006, m-am întors acasă. Timpul meu era tot acolo. Senzaţia că ziua nu vrea să se încheie nu parasise nici un colţişor din cameră. În astfel de condiţii, ce rost ar mai fi avut să dorm?
Tare faza cu esemesul :P
RăspundețiȘtergereei, trăiesc în Pădurea Fermecată, cu două Frumoase Adormite! shhhh!:D
RăspundețiȘtergere