din aia cu morală

După schimbarea la faţă a blogului am avut o discuţie haioasă cu Theo, care s-a lăsat cu zâmbete şi chicoteli în taste.

Eu: înţelegi ideea?
Eu: adica nu e vb că n-ai fi tu capabil să înţelegi, ci dacă se înţelege
El: dacă iei droguri şi o arzi prin cazinouri..ajungi în rai?
Eu: huh...
El: da asta ştiam şi eu
Eu: nuuu
El: stai să formulez o teorie
Eu: stau...
Eu: apoi îţi spun ce am gândit eu
El: punctele de pe zaruri sunt pastiluţe ce au trecut prin găurelele alea...şi când vrem să ne drogam şi nu ştim ce să luam...aruncăm zarul..şi în funcţie de număr prizam ceva..fumăm ceva
Eu: nu
El:...
Eu: încă o dată
El: da găurelele ce reprezintă?
El: ciurul societăţii sau ce?
Eu: nu sunt găuri
Eu: sunt buline
Eu: încă o dată. hai!
El: clar că după ce o arzi aiurea prin viaţă...vine un moment..când trebuie să fii şi tu serios..că aşa vrea societatea...şi atunci...adio jocuri şi droguri...suferi o depresie...şi în cele din urmă..te sinucizi?
Eu: prea departe
Eu: te dai bătut?
El: mă dau
Eu: pills rezultă trippin rezultă zarurile au fost aruncate rezultă black angel adică p#¤% suflet
Eu: simplu,nu?
Eu: o chestiune matematică
El: aaa....e cu schepsis
Eu: dacă vrei
El: da domle...e din aia cu morală..

pilula timpului meu

Aseară am experimentat sentimentul ciudat că ziua nu vrea să se încheie. Nu spun asta pentru că aş fi avut excesiv de mult de lucru sau de învăţat. Nu eram presată nici de proiecte, nici de deadline-uri, nici de praful de pe rafturi, nici de şireturi înnegrite şi nici de frigiderul gol. Eram doar eu şi Corel13 faţă în faţă, colaborând pentru noul template al blogului. Bottom line, mi-era bine. Un bine din ăla molcom, zgâriat din când în când de o durere dublă a măselelor de minte. Una sus şi una jos. Faţă în faţă sau una peste alta, cu o fâşie de aer între. Cum doriţi. A, da, mai aveam lângă mine un pahar de vin în loc de algocalmin. Ce nu aveam? Chef să mă ridic de pe scaun, să răspund la întrebări inutile şi să fac un duş(!). Mai aveam timp. Sau aşa credeam.

O bucată de vreme mai târziu, căci pierdusem complet noţiunea temporalităţii, mă bruiază telefonul cu semnalul lui cu tot. Un mesaj. Şi ce mesaj! Singura legătură pe care o mai aveam cu realitatea de care uitasem complet. Un "noapte bună, noi ne culcăm, dă muzica mai încet." Mă uit la ceas şi imediat pe fereastră: 22:45, bezna. Cum? Nu era lumină şi nici ora 19:00? Aparent, cheiţa către atemporalitate era chiar puterea mea de concentrare asupra unui lucru care îmi făcea plăcere. Mă încâlcisem într-o bucla a timpului şi trăiam cu senzaţia că ceva nu se pupă. Nu eram în locul care trebuie, nu eram la ora pe care o simţeam. Iar sms-ul de la colegele de apartament mi-a zdruncinat realitatea în care mă simţeam atât de bine, cu un verdict tranşant: nu puteam să mai fac duş fără să le trezesc pe domnişoare. Nu mai puteam nici să îmi continuu sesiunea de Prodigy decât în căşti. Nu puteam să ţopăi, să dansez sau să râd la emoticonurile trimise de Anca. O fărâmă de tehnologie de 7 cenţi mi-a fost de ajuns ca să îi dau drumul timpului meu.

Două ore mai târziu a început ploaia şi nu m-am putut abţine să nu ies la plimbare. Bogdan mi-a propus un duş de fum şi un schimb rapid de senzaţii, ca propulsare intelectuală pentru examenul lui de a doua zi. După patru guri din ţigară, un shot, o felie de tartă cu capşuni şi treizeci de minute de White Sensation 2006, m-am întors acasă. Timpul meu era tot acolo. Senzaţia că ziua nu vrea să se încheie nu parasise nici un colţişor din cameră. În astfel de condiţii, ce rost ar mai fi avut să dorm?

voyeur pilule

(poveste pentru Viorela)

Se lăsase seara peste un pisc photoshopuit la montaj care făcea ca lumina să pară o săgeată exagerat de frântă. Mănunchiul de raze ţepene o descoperea pe amantă pe jumătate goală, tristă, abandonată în pustietatea verde a unui munte decupat parcă dintr-un flyer de vacanţă. Suspina sau poate doar se alinta cu genele plecate, când îşi facu apariţia el - robust, cu tricoul sfâşiat de Dumnezeu-ştie-ce creatură cibernetică, cu părul mânjit de o materie neagră, vâscoasă care îl făcea să pară masculin şi priceput să repare de toate. Îi cuprinse sânii cu palmele asudate şi îi stropi în ureche o mână de vorbe gâfâite: “Mereu cu tine”. Şi după 10 secunde de săruturi sorbite – “The end”, urmat de o reclama insistentă la ultimul tip de gadget care îţi poate fi la fel de folositor ca un telefon cu aspirator: Mintek MDP 1030, “the slimest”. Închid televizorul şi sar din pat ca să trag draperiile. Amiază. Nu tu lumină dreaptă, nu piscuri fără povârnişuri. Blocuri cu balcoane descoperite, borcane de murături în bucătăriile cu geamuri prea înalte, pisici pseudo-aristocrate cocoţate pe marginea ferestrei, indignate de mirosul sălbatic care se târăşte din pubelă pe mâzga cenuşie a pereţilor locuinţelor citadine. Mi-e greaţă subit. Mi-am irosit 2 ore uitandu-mă la o peliculă aventuriero-romantico-futuristă din care nu am digerat nici măcar primele două cadre. Simt că mă sufoc şi că intru în panică. De fiecare dată când îmi irosesc timpul ajung să cred că planurile mele încep să se zdruncine, că vopseaua se scorojeşte şi că pereţii din PVC se fisurează şi cad cu zgomot de clopoţei la picioarele zidurilor de oţel. Şi, pe masură ce ferestrele dispar în fumul demolării, clinchetul acela în SI major îmi aduce aminte de Peter Pan şi de fetişul lui pentru zâne minuscule. Cel mai curios este cum planurile mele de viitor au forma unui zgârie-nori, că sunt mai înalte decat alte planuri de viitor, drepte ca două coifuri neuronale care se încăpăţânează să stocheze creativitate chiar şi în cea mai strâmtă sinapsă, doar-doar s-ar memora ideile.

Revin pe parchetul neted şi rămân blocată în faţa ecranului gri al televizorului. Acum aproape o oră auzisem câteva bufnituri din blocul de vizavi. Deloc curios, din moment ce între cele doua blocuri ar încăpea cu greu un dormitor. Două strigăte ascuţite mi-au dat de înţeles că vecina îşi întâmpinase în prag amantul. Ca şi în urmă cu două zile, vocea ei înaltă mi-a atras atenţia şi m-a incitat să devin martora unui scandal monstru, în care ea se înfăţişa ca victimă a propriului dezechilibru emoţional, iar el lua forma unui sac de box sexual, dar inutil, de care ea trebuia să scape cât mai curând. După gemetele lungi şi onomatopeele dezinvolte de mai târziu, am înţeles că durerea se vindecă prin transpiraţie şi că nemulţumirile răstite în plină noapte nu sunt decât un alt fel de fetiş care îţi gâdilă simţurile şi te fac să îţi deschei pantalonii cât ai zice “aaah”. De fiecare dată am tras draperiile şi am ascultat. E mai incitant aşa. În plus, nu aveam cum să fiu acuzată de voyeurism.

Cu ea mă întâlnisem de câteva ori în metrou. 30 de ani. Pomeţi fardaţi. Buze subţiri, înnegrite de nicotină. Singura impresie pe care mi-o lăsase era că îi place rutina. “Sunt o laşă!”. M-am încruntat scurt şi m-am uitat la faţa ei senină. “Scuza-mă, ce ai spus?”. S-a uitat spre mine ca la o ciudată crescută pe străzi, strâgându-şi mai tare poşeta sub braţ. “N-am zis nimic”, mi-a rostit puţin indignată. Imaginaţia îmi juca iar feste. Era ca atunci când aşteptam autobuzul de câteva minute bune, mă dureau picioarele îngrozitor, dar nu mă aşezam pe bancă pentru că aveam impresia că stă lungit pe ea un cerşetor care sforăie. Mi-am fixat privirea pe tapetul de lemn al metroului şi, din cand in cand, trăgeam câte o ocheadă spre tipa de lângă mine; mă hipnotiza trench-coat-ul ei roşu cu nasturi bărbăteşti. Drumul până la următoare staţie îmi părea mai lung ca niciodată, în circumstanţele în care tipa se gândea deja că se află în pericol, în prezenţa mea.

Astăzi se răsteşte din nou la amantul ei, plictisit probabil de aceleaşi acuzaţii. Nici măcar nu-i mai aud vocea bolborosită. E doar vălmăşeala ei de cuvinte ţipate şi zgomotul uşii trântite intenţionat o dată, de două ori, de câte ori e nevoie ca să-şi împrăştie energia negativă. Trag draperiile pe jumătate şi privesc pe fereastră, îndeplinindu-mi rolul de vecină băgăcioasă. O văd pe ea, proptită în tocul uşii, ţipând de mama focului. Nu primeşte niciun răspuns. Dacă stau bine să mă gândesc, pe el nu l-am văzut niciodată. Devin curioasă, dar şi prea evidentă. Are fereastra deschisă. La fel şi eu. Mă depărtez. O aud în continuare cum îi reproşează că a uitat să vină să o ia de la piaţă, că nu a răspuns la telefon, că a mâncat toată îngheţata. Chicotesc şi mă ascund în catifeaua groasă a draperiilor. Filmuleţul în carne şi oase e de zece ori mai bun decât pelicula nedigerabilă pe care o văzusem cu câteva ore în urmă. Ea începe dintr-odată să ţipe şi să gesticuleze disperată. Imediat, tăcere. Îmi întorc privirea spre fereastră. Are faţa roşie şi buzele îi tremură. L-a plesnit cu toată puterea ei. A lăsat să-i cadă din mână sacoşele grele: câteva roşii rostogolite sub masă, salata strivită sub tocurile pantofilor, punga de Persil lângă uşa deschisă. Pentru prima data îl văd pe el. Mai întâi o mână lungă şi manşeta albă a unei bluze sport. Îi cuprinde umărul într-o palmă, iar cu cealaltă îi pipăie faţa. Încet, grijuliu, curios. Nu dă semne că ar vrea să-i răspundă cu aceeaşi lovitură. E incredibil de calm. Ea începe să plângă, lăsându-se în voia gravitaţiei, tremurând din toate încheieturile. Se apropie de el şi îşi ridică ochii. N-o priveşte. Din spatele draperiilor îmi pare indiferent. Absent. Ca şi cum şi-ar căuta un punct de sprijin pe un un perete îndepărtat al camerei. Se apleacă şi ridică un baston lung. Îşi măsoara cu el paşii până spre ieşire, închide uşa şi se întoarce spre ea. O ia în braţe şi îşi închide ochii. “Orb? Doamne...”. Mă prăbuşesc lângă fereastră cu palmele lipite de frunte, repetându-mi întruna acelaşi cuvânt: “orb”.

Cât de incitant ar fi fost filmuleţul domestic daca el ar fi văzut-o cum se agită, dar nu ar fi fost capabil să îi audă reproşurile?!

drumul până la drogherie şi înapoi

Când vine vorba de droguri, indiferent dacă se dau cu reţetă sau nu, oamenii tind să folosească acelaşi ton impresionabil, amestecat cu o mână de cuvinte pompoase pe care nu le-au înţeles niciodată suficient de bine.

Subiect: o gaşcă de prieteni care fumează din foiţe de staniol versus o gaşcă de bătrânele proaspăt scoase din perfuzii, de la Spitalul Universitar
Locaţie: o staţie de RATB
Atmosferă: you got served

Într-o parte, sunt tinerii euforici, care îşi trăiesc fanteziile în onomatopee şi hiperbole, având senzaţia unor trip-uri neapărat emoţionale, sexuale sau morbide. De cealaltă parte, sunt monologurile succesive ale unor bătrânele sub efectul antibioticelor de peste weekend, cu poveşti lacrimogene despre rinichi, ficat, inimă şi apă la cap. De fapt, sunt monologuri cu aceleaşi trip-uri senzoriale. Euforia din staniol poate fi atât de uşor confundată cu lichidul din perfuzii, încât, la nivel semantic, cuvintele tinerilor dezechilibraţi nu diferă cu nimic de cele ale bătrânelor ameţite. "Credeam că o să mor" adunat cu un "Doamne, ce fel a fost!", înmulţit de trei ori cu "vai!", adunat cu "Ai idee?", totul ridicat la puterea douzeci. Concluzia: "N-am simţit niciodată aşa ceva". Ar fi totuşi o diferenţă de exprimare; bunicile cu "dumneavoastră" versus euforicii cu "frate".
În final, totul se reduce la ce ştii tu că îţi intră în sânge. Pentru că senzaţiile pornesc din imaginaţia ta şi din dorinţa de a nu mai depinde de tine. Iar autocompătimirea este constanta obligatorie pe care nu uiţi să o foloseşti de cate ori vrei să arăţi că eşti neajutorat. În momentul în care ajungi în starea de maximă altitudine emoţională, începe să-ţi fie frica şi te apuci să strigi ca nebunul "Nu vreau să mor!". Ei bine, eu cred că vreţi să muriţi. Şi voi, tineri euforici şi voi, bătrânele plictisite. Eu cred că v-ar plăcea ca măcar o dată să aveţi dreptate. Să vă întoarceţi la prieteni sau familie sub formă de fum sau de antibiotic apos ca să le râdeţi în nas: "vedeţi, v-am zis eu că o să mor..."
Tineri plictisiţi, bătrânele euforice, you got served!

cele 30 de zile

pe gizmo a creat-o un tip, toamna trecută. totuşi, ea era reală. avea 20 de ani şi un păr de caramel. era prea bronzată, dar pe gustul lui. era şi frumoasă şi deşteaptă. pe gizmo a cunoscut-o din întâmplare, într-un început de septembrie. îi plăceau motocicletele şi nu o deranjau tatuajele lui. gizmo zâmbea frumos şi vorbea puţin când se întâlneau cu prietenii gălăgioşi. gizmo îi transforma concertele în şedinţe foto şi încremenea când îl asculta urlând. când a întrebat-o dacă vrea o doză de morfină, gizmo s-a speriat, dar, contrar aşteptărilor lui, a rămas lângă piciorul patului şi a dat din cap: "îhî, vreau". şi i-a dat morfină. din boxe. din cel mai mediatizat album Coma. morfină care s-a topit în vene şi pe care a scos-o el cu o seringă, câteva nopţi mai târziu. gizmo era cuminte. zicea "mulţumesc" doar atunci când trebuia şi "te rog, nu", de fiecare dată când îl vedea că disperă, că vrea să sară, că vrea să plece sau că ii e dor de ultima iubită. gizmo nu voia să poarte cască şi se încăpăţâna să-i memoreze toate secretele. gizmo se trezea în toiul nopţii cu el deasupra, buimacă şi goală, într-un pat îngust .pentru că gizmo era porno. gizmo i-a rupt clanţa. un scaun. şi simţurile. gizmo era "iubita mea", "frumoasa mea". gizmo s-a trezit pentru prima oară, de ziua ei, în casa unor parinţi pe care nu-i cunoştea, a mancat un tort străin şi a plâns de fericire. gizmo a vrut pierce în limbă. apoi în sprânceană. apoi în nas. apoi în buză. iar el nu a putut să spună nu. doar că pe gizmo n-a reuşit să o ţină alături mai mult de o lună. zi de zi şi în fiecare noapte. gizmo nu-i putea face faţă, mai ales dacă nu o lua în seamă. când s-a terminat nu a plâns nici el, nici gizmo. simţeau că trebuie. ştiau că e de ajuns. pe gizmo a plăcut-o mult. şi ,aşa cum e orice lucru rapid, gizmo a durat cât trebuia pentru ca cele 30 de zile să rămâna o amintire frumoasă.

gizmo a fost. acum am rămas doar eu.

pilula intactă

Pe Cristi nu-l vazusem de vreo 2 ani. Ciudat lucru, nici unul dintre noi nu simţea că a trecut mai mult de jumătate de lună. Am împărţit o masă la Edgar's şi ne-am descusut orele, lunile, anii. "Te văd foarte entuziastă. Plină de energie şi de chef de întors lumea pe dos." M-am uitat la el cu un singur ochi. Nu dormisem deloc cu o noapte în urmă. "O fi..." În primele 10 minute mi-a părut neschimbat. Ceea ce înfricoşător. Nu credeam că oamenii pot fi atât de constanţi în idei, în perspective şi, mai ales, în obiceiuri. Dar, faţă de 2005, când l-am văzut ultima oară, e mai optimist, mai mândru de realizările lui, mai îndrăzneţ şi de două ori mai vorbăreţ. M-a copleşit cu întrebări şi s-a grăbit să îmi răspundă tot el. "No, povesteşte-mi despre tine!" Ce fel de rugăminte mai voia să fie şi asta? Cu ce puteam să încep? Mai ales că nu-mi place să vorbesc aiurea despre mine. Şi dintr-odată, fără niciun avertisment prealabil, fără nici un preludiu de politeţuri, chiar mi-a picat prost. Aşa că, în loc de răspuns, i-am zâmbit dulceag şi l-am luat de mână. "Hai să nu spunem nimic. Nu ţi-e dor de linişte?" Aş fi închis ochii, dacă nu m-aş fi simţit vinovată că îi tai din elan. Aşa că l-am îndemnat să povestească el primul. Şi a început. Iar eu, l-am privit aproape o oră vorbind despre vânzări şi tabere pentru copii, despre şeful lui american, despre alpinism şi despre ultimul rucsac Samsonite pe care şi-l cumpărase cu câteva ore în urmă. De câte ori a făcut câte o pauză, am intervenit eu cu câte un detaliu. Mai mult de "sunt cam obosită" şi "da, îmi place ce fac" nu a reuşit să scoată de la mine. Am stabilit să ne vedem şi a doua zi, înainte să plece la aeroport. Bănuiam încă de atunci că nu ne vom întâlni. Ştia şi el, probabil. Cu toate astea, ne-am promis că ne sunăm. Într-adevăr, am uitat. Îmi imaginez că şi el. Însă, peste alţi doi ani, o să ne reîntâlnim şi o să luam loc pe o bancă sau pe un scaun sau pe trepte în faţă la Intercontinental, şi ne vom minuna, ca şi acum 2 saptămâni, cum de am rămas la fel de apropiaţi. Între timp, aştept să-mi trimită poze din Viena şi mailuri cu salutări tuma' de la Cluj. Totuşi, poate îmi fac bagajele şi mă urc în tren - m-a rugat de prea multe ori.

jumătate de pilulă

Fiecare dimineaţă să înceapă la ora 10 şi jumătate. Eu să deschid ochii, pe jumătate, şi să te vad pe jumătate dezvelit. Să fii îmbrăcat doar pe jumătate şi să ai faţa pe jumătate şifonată, de la perna pe care o sufoci toată noaptea. Să ne trezim aşa, doar pe jumatate. Să închidem ochii şi să ne povestim visele. Eu să încep o jumătate, tu să continui cu jumătatea ta. Când ieşim pe hol, tu să mă tragi după tine, în duş, şi să mă împingi cu palmele în cadă: "Tu prima". Şi tu după mine. Să mâncăm din aceeaşi farfurie - tu jumătatea roşie, eu jumătatea verde. Să ne prindă miezul zilei pe jumătatea însorită a patului. Eu să încep să mă alint şi să îţi sărut doar un obraz, doar o mână, doar o ureche. Tu să mă săruţi pe jumătate de gură, în timp ce-mi povesteşti o jumătate din ziua trecută. Eu să fiu atentă, pe jumatate, şi să-ţi spun că mi-e sete. Să bem o jumătate de sticlă de vin şi să mâncăm doar o jumătate de ciocolată. În jumătate de oră, să fiu pe jumătate ameţită, dar să reuşesc să înteleg ce imi zici fără cuvinte. Să te las să mi-o tragi doar pe jumătate ca să mă înjuri doar pe jumătate. Să mă ridic, să mă îmbrac şi să ies pe uşă, întoarsă jumătate spre tine. Tu să te uiţi în gol, eu să cred că te uiţi la mine. Să cobori atunci din pat şi să alergi după mine. Să mă lipeşti cu spatele de perete şi să îmi povesteşti în şoapte, ce mă aşteaptă. Să mi-o tragi până la capăt. După ce-ţi fumezi ţigara, să mă rogi să nu mai fac lucrurile pe jumătate. Eu să zâmbesc, pe jumătate, şi să-ţi aduc aminte cât de mult îţi place să îmi zici "jumătatea mea".

pilula strategică

Pe Şerban îl auzi cu două case înainte să intri pe poartă. Înjură, urlă şi are o dicţie perfectă. Fumează Marlboro roşu. Fumează un pachet - discută, ţipă, râde. Desface al doilea pachet - vorbeşte la telefon, scrie un mail, cere un pix, înjură că nu i-ai dat creion. Desface al treilea pachet - bea Cola, îşi goleşte scrumiera, se ceartă, pufăie, îşi închide laptopul şi iese pe uşă ca să aibă de unde să se întoarcă. Şerban e, înainte de toate, experimentat. Ştie să tranşeze, să măcelărească şi să bage totul la rece. Când urlă, nu vrea decât să-ţi aducă aminte că eşti cu cel puţin 20 de ani mai mic şi mai neînţeles. Eu nu mi-l amintesc nici măcar pe tata, colonel impunător cu multe grade pe umeri şi cu o hoardă de soldaţi în subordine, să se răsească aşa vreodată la cineva. Nici măcar imaginea profului de istorie încruntat şi parşiv nu m-a făcut să tresar aşa cum fac atunci când îl aud pe Şerban. Profu de istorie ne scotea la tablă pe vreo doi-trei şi ne aşeza "De-a dreapta şi de-a stânga Tatalui" până începea bâlbâiala. Pentru Şerban e suficient să strige: "Şedinţă!". Atunci îţi laşi imprimanta fără foi, căsuţa de messenger deschisă, verşi cafeaua pe blugi, te împiedici de scaun, iei cu tine agenda, post-it-urile, două pixuri şi vreo zece foi mâzgâlite de plictiseală, cu norişori şi margarete, calci câinele pe coadă, desigur din greşeală, şi te aşezi rapid pe scaun, clipind cuminte şi aşteptând un al doilea cuvânt. Dacă întârzii după ora 10, Şerban mustăceşte. Tu îi zici: "Bună dimineaţa", el îţi răspunde: "Pizzzzzaaaa!!!!". Tu îi zici: "Am fost la şcoală". El face deja comanda. Asta înseamnă că trebuie să iei de mâncare pentru toţi colegii de birou, să îi priveşti cum înfulecă din feliile de pizza, să te deplasezi ca să le aduci sosul din frigider, să-ţi piară pofta de mâncare când te gândeşti la portofelul tău mai uşor cu 100 de lei. Şerban are accent. Unul care te dezarmează total. Când nu ţipă, spune "No, bine. Aşa facem" şi te lasă să te descurci, cu toate că nu ai venit cu nicio idee. Când te prezinţi la el cu "marfa" gata la deadline, te lasă să te bucuri de zece minute de linişte şi apoi se deplasează până în dreptul biroului tău să îţi explice că puteai să nu foloseşti sinonimul ăla neologic, dar dacă nu l-ai fi folosit ţi l-ar fi sugerat el, că topica nu e prietena ta cea mai bună atunci când scrii un speech, că nu vrei să vinzi seminţe de bostan, ci canale TV. Şi uite aşa, te uiţi la el cum râde şi cum te alintă indescifrabil, că n-ai idee dacă e gluma sau e batjocură sau e afecţiune sau e o palmă peste ceafă: "Iubire, bibelou de porţelan, bizonii nu aşteaptă până creşti tu. Iar tu nu trebuie să creşti pentru bizoni." Caşti gura. Ramai aşa ca toanta şi te apuci să rescrii. Şerban nu e dictator, e strateg. Ştie cum să te convingă să nu ieşi din formaţie, să îţi încalţi bocancii în loc de tenişi, să zici "Da, domnule" în loc de "Mda, băi". Şerban e unic. Mai ales când îi linguşeşte pe clienţi; îi ridică în slăvi şi îi ţine acolo suspendaţi până când ameţesc de la atâtea fraze dulci, se fâstâcesc şi roşesc în obraji, se alintă şi se văd deja cherry-on-top. După ce se închide uşa în urma lor, devin gume de şters hârtiile, mopuri jegoase, bădărani în ţoale de firmă, zgârciţi cu buzunarele doldora de ciocolăţele cu mentă, afacerişti inadaptaţi şi "mai mari între bizoni". Pe Şerban nu ai cum să nu-l adori. Ţi-e imposibil să nu-l observi, ti-e imposibil să nu-l ţii minte. Poţi să-l priveşti ca pe un fel de Ştefan cel Mare contemporan şi isteric, care ridică biserică dintr-un spital de pneumoftiziologie şi care scoate idee de afacere din piatra seacă pe care clientul nătâng o trimite la lustruit. Şerban nu intră în panică, ci înjură. Când nu mai are ţigări sau când afişul trebuia să fie gata alaltăieri sau când, în loc de alb foloseşti negru sau când se termină cafeaua. Pentru asta şi pentru ca a renunţat să-mi mai spună Ursula, merită toată pizza din lume!

prima din săptămână

Ziua de luni începe întotdeauna mai târziu. Dacă îmi propun să mă trezesc mai devreme de 8, ajung în faţa oglinzii din baie abia după vreo oră. De multe ori mi-am zis că lunea e leneşă, scuzându-mă naivă ba că mahmureala e de vină, ba că noaptea a devenit albă, ba că m-am dezobişnuit de programul fix. Lăsând la o parte capacitatea mea impresionantă de a mă desprinde total şi definitiv de obiceiuri mai degrabă impuse decât îmbrăţişate, trebuie să recunosc că lunea mă prinde mereu nepregătită. Este ziua aceea în care deschid dulapul şi mă uit la haine ca la bomboane, în vitrina la Chocolat, neştiind dacă să aleg roşu sau galben, tricou sau mâneci lungi.
Lunea e ziua în care uit codul culorilor, când îmi iau umbrela în loc de ochelarii de soare si invers, când plec cu gândul să ajung la şcoală, dar uit de teme, pix, cursuri şi de cele 10 pagini pe care trebuia să le citesc încă de săptămâna trecută. Lunea e de vină pentru reputaţia mea de zăpăcită; este imposibil să nu răstorn un pahar cu apă, să nu stric imprimanta, să nu îmi rup pixul, să nu mă împiedic grav de cabluri şi să-i las pe toţi fără internet. În fiecare luni e şedinţa, e curs de la ora 18, laptele e expirat, în congelator nu mai e decât o pungă cu legume, sunt haine multe în coşul cu rufe, s-a terminat demachiantul şi mi-e lene să fac duş.
Lunea e ziua în care pornesc cu chef de toate şi, de fapt, nu vreau să fac nimic. Preţ de o oră îmi ascult şeful aberând despre relaţii şi despre prieteni de-ai prietenilor prietenelor lui, care pot să fie responsabili indirect şi, eventual, exclusiv de succesul meu. Îl privesc absentă şi-mi alung somnul cu o fantezie prostească în care îi arunc Cola direct pe laptop. Lunea sunt "mică, naivă, agitată" şi am numai idei neinspirate. Ciudat lucru, dar prima zi din săptămână nu conincide cu cea în care mă simt neînţeleasă. Sunt coerentă, vorbesc încet şi fără să mă enervez, îmi aliniez toate argumentele pe vârful limbii şi ţin discursuri pe care, altădată, nu reuşesc să le reeditez în acceaşi formă.
Lunea mă găseşte într-o stare bizară; un val spontan de nemulţumire, cu toate că peste weekend am reuşit să fac ceva pentru care am muncit mai bine de o lună, un amestec paradoxal de "vine sfârşitul lumii" cu "vreau să fiu mare", un dor de ducă nemaipomenit care se încheie cu un verdict pueril de genul "la vară plecăm în Ibiza". În fiecare luni vreau să gătesc, dar renunţ rapid după un sfert de oră de pălăvrăgeală cu mama, care îmi descrie frigiderul de acasa şi masa copioasă care m-a aşteptat încă de vineri şi mă convinge să mă trezesc a doua zi la ora 7 ca să pornesc în recuperarea pachetului cu bunătăţi. Dacă pentru şoferii de autobuz, dimineţile de luni încep cu Romantic FM, Radio 21 sau Kiss FM, pentru mine, încep cu o plimbare scurtă până în staţie, cântând tărăgănat fie"Zi-mi noapte bună", fie "I want to break free".
Ziua mea de luni e somnoroasa, dar coerentă, e îndrăzneaţă, dar lentă, e ba ploioasă, ba cu soare, e aglomerată şi lungă, e la fel în fiecare săptămână, înainte de atelierul de publicitate şi după un seminar somnoros despre care stiu doar că are ceva de împărţit cu crizele. Ziua ta de luni cum e?

pilula funebră

(Hai să începem cu sfârşitul: În urmă cu aproape un an, leneveam cu ochii în tavan şi povesteam fantezii. Mi-ai propus atunci să îţi dau îmbraţişarea pe un sărut, minţindu-mă că vom rămâne prieteni chiar şi după ce eu o să mă plictisesc. O jumătate de oră mi-ai povestit cum am putea să amestecăm vântul cu frunzele ca să pictăm o minunăţie de creangă într-un copac genealogic. Eu n-am spus nimic. Tu ai oftat. De atunci, aud de la tine doar "Bună!" şi "La revedere". Îmbraţişarea nu mai există.)

Uneori cred că aştepţi cu nerăbdare îngheţata aia. Mă uit la tine cât eşti de plictisită şi îmi vine să sar pe geam. Cum adică ce îngheţată? Aia incredibil de dulce şi rece pe care o s-o mănânci când eu... lasă, n-are rost. Şi ia-ţi degetele de pe buzele mele! Ştii cât de mult urăsc microbii!!! Te rog să nu strâmbi din nas. Uf! Iartă-mă. Haide, poţi să mă atingi, adică, nu e vorba că n-ai avea voie..nuuuu, nu înţelege greşit..Doamne, chiar o să mă arunc pe geam odată! Mda, ştiu că suntem doar la etajul 1! Cum adică..hmm..cum te văd eu? Grijulie? Da, atunci când e frig afară şi mă baţi la cap să mă îmbrac gros, nu cumva să răcesc şi să fie nevoie să ai grijă de mine! Incitantă? Da, când sunt foarte somnoros şi nu-s în stare nici măcar să-mi scot şosetele! Dulce? A..hmm.. nu! asta chiar n-am văzut la tine. Glumeeesc! Haide, vino lângă mine şi spune-mi încă o dată cum n-o să plângi când o să dispar! Spune-mi cum o să întarzii la înmormântarea mea şi o să apari chiar înainte să se închidă capacul. Ziceai că o să fie multă lume? Uh, sper să nu. Şi negru mult şi lacrimi pe obrajii palizi. Dar tu nu o să fii aşa! Promiţi, iubito? Tu o să fii frumoasă. Şi roşie. Frumoasă în satin roşu. Fără îndoială scurt. Sau poate vrei voal. Mai bine nu! Că e transparent şi, măcar de data asta vreau să fiu eu în centrul atenţiei. Şi pantofi roşii. Cum? Cizmuliţe? Dar nu vreau să fie toamnă, nici să plouă. O să fie vara, iubito! O să fie cald şi dimineaţă. O să auzi greierii şi o să-ţi aduci aminte că iarba creşte mai repede noaptea, când stai aşezată pe ea. Iar eu o să fiu acolo, între oamenii aceia negri. Întins. Cam palid. Nemişcat. Cam aşa cum îti place ţie. Haiiiiiide... glumesc! Vino lângă mine! Şi sărută-mă! Atunci n-o s-o poţi face. Buuun! Şi mai spuneai că toată lumea o să plângă, că o să te privească ciudat, că o să uite că eu sunt întins acolo şi că hainele alea negre o să te facă să pufneşti în râs. Să nu râzi zgomotos, iubito, ca să nu se supere mama! Toţi o să fie la fel, iubito! Doar tu roşie! Şi o să te apropii de sicriu şi o să te uiţi curioasă la mine. O să întorci capul spre ei şi o să zâmbeşti. Larg. Nu sinistru. Doar larg. Fără lacrimi. Şi o să mănânci îngheţată! Cum adică de ce îngheţată? Pentru că îmi place mie şi eu nu o să pot să mănânc atunci! Îngheţată la cornet şi satin roşu. Fără îndoială scurt. O să faci doi paşi spre sicriu, o să-ţi scoţi panglica roşie din păr şi o să mi-o laşi mie pe piept. Doar aşa să-ţi pot simţi parfumul şi la cinci picioare sub pământ. Într-o mână o să-mi iei degetele galbene şi o să le săruţi pe rând, şoptind pentru fiecare atingere câte un cuvânt cu care să intru în pământ. Nu am nevoie de cuvinte, iubito. Bine, tac. După cinci minute de sărutat o să te întorci spre oamenii aceia negri şi uzi de la atâtea lacrimi şi o să le spui impasibilă să plece acasă, cu tot cu feţele lor palide. Pentru că te deprimă. O să te aşezi pe iarbă. Cu picioarele sub tine. Cu îngheţata în mână. În satin roşu şi fără panglică în păr. Iar până o să termini de mâncat îngheţata, pământul o să mă acopere în întregime. aaaa, da' flori nu-mi aduci? Da, ai dreptate..ce să fac eu cu ele acolo jos?!?!.. la cinci metri umezi în pământ... Satin roşu, iubito? Sau poate voal...