de-a şoarecele şi pisica

[Poveste pentru PaB]
Am transpirat un pic pentru promisiunea pe care am scăpat-o la sfârşit de săptămână, dar după ce am încheiat-o am chicotit de una singură. Uneori o iau rău de tot pe arătură.


Iubito, ti-am promis ca iti povestesc cum am cunoscut-o, fara ocolisuri si fara niciun fel de jena. Curiozitatea ta pisiceasca e de vina pentru scrisorica electronica pe care tocmai o astern aici, asa ca, te rog mult sa nu strambi din nas sau sa te superi. Nu esti in pericol. Deloc. Poate doar eu.

Am intalnit-o aseara, dupa cateva zile in care vorbeam destul de rar. O cam trageam de limba pentru ca imi placea cum se joaca in cuvinte, cum imi intoarce replicile ca pe niste file transparente dintr-o carte. Mie imi plac metaforele si versurile scoase din chitara, dar asta stii deja, asa ca nu o sa insist. Cum incepusem sa-ti spun, eram curios sa vad cine e in spatele textelor. Ma gadila cumplit un gand pacatos ca m-ar putea seduce. Tocmai de asta m-am urcat in tren si am plecat la Bucuresti. Stai! Continua sa citesti si nu da ochii peste cap. Cat am vorbit, virtual si doar in timpul zilei, mi-a povestit despre iubitii ei ciudati, despre indie rock si Amsterdam. N-a intarziat deloc. Ba mai mult decat atat, era deja acolo cand am intrat in parc. Am vrut sa o sarut. Pe obraz, pe nas sau pe frunte. Nu stiu ce era in mintea mea, dar aveam impresia ca ma indeamna telepatic sa ii dau ceva de-al meu atunci, imediat dupa ce ii spusesem “Buna. Eu sunt Bogdan.” Cand am intrebat-o ce face mi-a zis ca povesti. Eram contrariat si zau daca reuseam sa inteleg incotro bate campii. “Cum adica faci povesti?”. “Adicatelea le vad in vis, le scot din mine, pe bucatele sau intregi, depinde de noroc, le cos cu creioane de carbune, dupa care le azvarl in tastatura si le pictez cu cerneluri dubioase fara sa am pensule. Apoi astept o zi-doua sa se usuce culoarea si incep sa le vand la necunoscuti, la prieteni, cui se nimereste sau cui a facut comanda.” “Si exista o nomenclatura pentru asta?” “Ihi… copywriter” Ma uitam crucit la ea si nu intelegeam mare lucru. Mi-am inclestat gura ca nu cumva sa zic vreo prostie si am zambit tamp.

Arata frumos, sa stii. Purta o fusta pana la genunchi pe care o aranja mereu cu degetele de parca i-ar fi ridicat-o vantul sau vreun pusti neastamparat de prin parc. Ah, ne-am dat intalnire in Cismigiu, imediat dupa ce a apus soarele si a inceput sa adie praful cald prin Bucuresti. Cel mai mult imi placeau cerceii ei rotunzi si verzi, de lemn sau plastic, asa cum nu am vazut la tine niciodata. Nu avea inele si nimic agatat la gat. In maiou avea prinsa o insigna mare cu o japoneza pitica despre care mi-a zis mai tarziu ca ii seamana. Ea ei sau ei ea, n-am inteles prea bine. Apoi a tacut si m-a lasat sa povestesc. I-am spus cate ceva despre tine si m-am laudat o vreme cu tot ce mi se parea mie ca trebuie sa afle o fata la prima intalnire. Am incercat sa o sperii vorbind despre sex. N-a tinut. Pentru ca a inceput sa isi deseneze fanteziile deasupra lacului in cuvinte aliniate, gesticuland cu degetele, cu palma, razand scurt si zambind complice doar din ochi. Se uita direct la mine, fara sa roseasca si fara sa plece privirea in pamant. Ma excita cumplit si nici macar nu stiam cum arata fara haine. Iar felul in care mesteca guma ma ducea cu gandul la diminetile somnoroase in care nu vrei sa gusti nimic altceva decat bucatele de piele sarata, degete micute cu unghii date cu lac, talpi rozalii si suvite de par umed, lipite de gat.

Am ras mult amandoi. De oamenii care isi plimbau animalele si de vanzatorii de seminte. Ne-am jucat de voyeurii langa bancile cu pensionari si le-am comentat partidele de sah. Am vorbit despre sex oral si despre parolele de mail. “Nu inteleg de ce nu vrei sa-mi spui parola mailului tau, dar ai incredere sa facem sex fara prezervativ!” “Daca facem sex suntem doar eu si tu, pe cand mailul inseamna eu si ceilalti.” Ii place sa se joace. E mai ceva ca mata lui Creanga cu motoceii agatati de pridvor. Si are o sclipire ciudata in ochi. Ca papusile de ceara sau ca oamenii care ascund lucruri de dragul de a parea interesanti. Oricum, mi-a placut. Si poate o sa-mi mai placa. Atat timp cat nu o sa inceapa sa minta.


La sfarsit am iesit din parc direct in strada si ne-am uitat dupa magazine. Voia acadele sau macar guma colorata. Guma. Iar guma. Si nu se oprea din pocnit baloanele de guma. Dupa cateva minute voiam sa o iau acasa. Sa o culc in pat, langa mine si sa i-o prezint mamei: “Buna dimineata mama! Ea este noua mea prietena.” Am scuturat din cap. Ea m-a privit speriata si m-a intrebat daca vreau sa plec. Sincer, voiam. Pentru ca altfel as fi prins rasaritul langa ea, povestind despre tine, despre vise si despre calatoriile mele indraznete. Se facuse ora 1 si noi ne intorsesem pe bancile din parc. Nu era nici cald, nici frig. Nu ma gandeam deloc la tine, o vedeam doar pe ea si incercam sa ghicesc daca si a doua oara o sa mi se para la fel de interesanta. M-a trezit ea cu un strigat sugrumat, de parca ar fi inghitit heliu toata seara. Voia sa plece. Fara mine. Fara sa-mi promita ca o sa ne mai vedem. Am incercat sa mai trag de timp si sa-I mai povestesc cate ceva. “In weekend plec in Vama. Cu un Zafira pe post de cort. Cu o barca sub mine. Cu nisip in chiloti. Cu gandul in apa adanca.” Nu a spus nimic. A zambit pentru a mia oara ca un copil cuminte si mi-a zis noapte buna. Si… ah, m-a sarutat pe obraz asa cum fac oamenii care iti sunt dragi: lung si umed. A iesit din parc, a facut cativa pasi si s-a urcat in autobuz. Iar inainte sa se inchida usile, s-a intors si mi-a strigat cu patos: “Sa ma visezi!”.


Azi m-am trezit cu gandul la ea. Nu o visasem, cu toate ca incepusem o fantezie cu ea, chiar inainte sa adorm. Zambeam in sinea mea pentru ca incercam sa mi-o imaginez ca un puzzle pentru copii. Amuzanta si usoara. Doar in felul asta cred as fi putut sa o conving sa doarma cu mine. Acum sunt in pat, cu laptopul in brate si ma uit la pozele cu noi. Cred ca o sa-ti cumpar o pereche de cercei mari din lemn verde, ce zici?


Bogdan

I AMsterdam

Era miez de noapte când Irina ajunsese acasă, obosită şi flămândă ca un ogar rătăcit de casă. Irina nu semăna cu un ogar, dar nici nu îşi dorea pentru că Irina se gândea la un singur lucru. Tricourile necălcate şi blugii pe sfoară se uscau de sete, trusa de machiaj şi periuţa de dinţi se certau lângă loţiunea demachiantă şi buretele maroniu înghiţise tot şamponul. Gelul de duş mirosea a căpşuni, iar în frigider nu mai era apă. Nu era nici apă caldă, dar Irina ştia deja asta când intrase în duş. Nu simţea cum îi cad în păr cuburile de gheaţă pentru că îşi blocase mintea într-o singură direcţie: era în vacanţă şi avea multe de lăsat în urmă. Patru ore s-a certat cu prietena ei imaginară, încercând să-i explice că trebuie să rămână acasă ca să aibă grijă de câinele de pluş şi să răspundă la telefon în lipsa ei.

În curând răsărise dimineaţa de după geanta uriaşă şi o găsi pe Irina la bar, în bucătărie, ascunsă după un strat de lac, cu pila de unghii între degete. Nu era deloc linişte, dar Irina nu mai auzea de câteva ore bune ce se întâmplă în jurul ei. Era deja a doua zi şi toate o luaseră, ca de obicei, pe nepregătite. S-a urcat în maşină şi când a ajuns la graniţă a început să zâmbească tâmp ca papuşile de ceară la o linie imaginară care despărţea rutina de curiozitate. Mai târziu a devenit sclipitoare şi tăcută; nu o mai puteai vedea din cauza bliţului şi pentru că ieşea mereu pe geam, ţipând la morile de vânt: "Ce aţi făcut cu Don Quijote?!?" Când a coborât pe podul îngust a simţit că începe să zboare. Se freca la ochi din cinci în cinci minute şi râdea înfricoşată la gândul că nu are suficient spaţiu în sinapse pentru biciclete pictate cu flori şi femei cu glezne uriaşe, pentru magazine de suveniruri, cartofi pai în pălării de carton mânjite cu ketchup şi maioneză, pentru vânzători vicleni de vise, ciuperci şi prafuri.

Irina era uluită şi atât. Nu mai gândea, nu mai cerea, nu mai visa. Îşi deschise laaaarg pleoapele şi îşi goli mintea doar ca să o umple la loc cu prafuri verzi de Blueberry, White Widdow şi Bubble Gum. Irina era fericită, întâi pentru că nu o cunoştea nimeni, apoi pentru că îşi lăsase telefonul acasă şi căsuţa de mail plină cu chestiuni importante şi, în cele din urmă, pentru că se regăsea peste tot. Îi plăcea fiecare casă şi înghiţea cu o uşurinţă spectaculoasă cărămizi roşii, vitrine cu fete despuiate, saloane de tatuaje, dughene cu gofre, magazine cu briz-brizuri, haine albe, coffee shop-uri, papuci de lemn şi pieţe întregi cu oameni şi cărţi la mâna a doua. Singurul lucru pe care nu-l înţelegea era cum poate să încapă într-o pereche de pantaloni mărimea XS! Irina plutea pe braţele a cinci băieţi care îi suportau sesiunile lungi de shopping şi Irina plutea de câte ori mânca brownies şi space cake. La Bulldog s-a simţit ca la bunica: aveau prajituri proaspete cu ciocolată şi suc făcut în casă. S-a hrănit cu limbi străine şi a dormit mai mult în maşină, a făcut doar cinci duşuri în două săptămâni, dar nu s-a plâns decât o singură dată când a durut-o măseaua de minte. Cât timp a fost departe, Irina a scris doar trei mailuri şi a fost mândră că nu-şi mai pipăia buzunarul blugilor ca să-şi verifice telefonul. În a şaptea zi din a şaptea lună din anul două mii şapte, Irina s-a pierdut în râuri de oameni albi, neobosiţi şi sclipicioşi. I-au plăcut băiatul cu Red Bull, fetele care se credeau îngeri doar pentru că purtau aripi, mămicile cu cercel în buric, toate cuplurile care se pipăiau printre lasere şi acadele ascunse în şosete. Irinei i-a plăcut la White Sensation, chiar dacă muzica îi amintea de prima dată când a intrat într-o discotecă.

În ultima zi, pe soare l-a înghiţit un nor de apă neagră, care s-a spart în capul tuturor, dar mai ales în capul Irinei. La final, totul i se părea firesc: oamenii care plutesc, sexul vândut la fereastră, şoaptele care promiteau prafuri dintre cele mai fine, mâncarea incredibil de scumpă şi bicicletele care accidentează pietoni. Că trebuia să plece ştia deja, dar ce trebuia să ia cu ea uitase complet. Aşa că a luat de toate, mai puţin senzaţia uriaşă că lumea e la picioarele ei sau că ea e deasupra lumii. Nu mai contează. Irina a lăsat-o în urmă pe Imke, o altă prietenă imaginară care se hrănea doar cu ciuperci thailandeze şi apă la doi euro şi cincizeci de cenţi. Când s-a urcat iar în maşină, şi-a lipit nasul de geam şi a început să se întrebe dacă în Belgia se vând vise în celofan. De abia când se îndrepta spre ieşire a văzut pentru prima dată lalelele şi pe oamenii care se duceau la serviciu.

Irina a avut grijă să nu-şi uite promisiunea că următoarea excursie va fi în zbor cu o casă, un motan şi un coş mare de stuf în care să-şi ţină cerceii, că următoarea excursie va fi atât de lungă şi de verde încât o să uite că numele ei începe cu I şi că următoarea excursie o va lăsa exact în Centraal Station, într-un vagon de tren plin cu localnici care nu înţeleg ce atâta zarvă în Red Light District.

Nu ştiu dacă am fost suficient de clară. I AMsterdam, înţelegi?

minimalism canicular

Există un lucru mai stringent decât codurile roşii şi lipsa apei potabile: minimalizarea lenjeriei intime feminine prin înlocuirea trendului nobil cu cel revoluţionar, care promovează femeia transparentă şi intransigentă!
pfuai...

cutia cu pistrui

Nu ştiu unde mi-au zburat toate ideile, nici când sau cum. Ştiu că m-am trezit azi cu mintea goală şi cu buzele uscate. Bogdan dormea lipicios lângă mine şi sforăia decent. Îşi dezbrăcase peste noapte tricoul. În palma lui ţinea palma mea. Zâmbea prin somn . Răsufla fierbinte. Înainte să plec, l-am trezit. Mi-a zis că mă iubeşte. Mai întâi din priviri, apoi cu pleoapele închise. Bogdan e un prieten bun şi un copil răsfăţat, care cunoaşte cele mai ascunse scenarii de persuasiune. Dacă nu m-ar strânge în braţe ori de câte ori are vreun exces de afecţiune, poate că l-aş iubi mai puţin. Şi mai puţin l-aş iubi dacă nu ar fi sincer şi nu mi-ar spune cu patos că sunt o scorpie când îl cert sau că mă urăşte când nu vreau să-l alint. Ah! Mi-am amintit. Ideile mi-au zburat azi-noapte când am coborât din maşină şi am intrat în casă. Am dat peste patru gandaci care vizitau bucătăria. Mi-am golit atunci mintea de scârbă, de clemenţă, de lene şi i-am omorât. Bogdan ar fi fost mândru de mine, daca nu i-aş fi lăsat urme de tenişi pe pereţii albi. Dar nu m-a certat. M-a întrebat doar : "Ce a fost în capul tău?" şi apoi m-a chemat la somn. Mi-a fost bine aseara aşa, cu mintea goală. Am adormit într-o secundă şi am visat ca Bogdan e fratele meu mai mare. Când m-am trezit l-am privit pentru câteva secunde şi am încercat să-i număr pistruii. Erau prea mulţi şi deja ameţisem din cauza căldurii. M-am îmbracat, i-am sărutat un obraz şi am plecat pe străzi cu mintea goală, căutând să o umplu cu atâtea idei câţi pistrui are Bogdan.

Osă

Cine spunea că nu-mi fac planuri?

O să plec la plajă azi. Într-un GTC* negru, în care poţi să faci saună dacă nu deschizi aerul condiţionat. O să stau în spate, lângă Pici şi o să urmăresc prin hublou autostrada încinsă. Alex o să conducă mult şi o să vorbească puţin. O să ameţesc iar din cauza odorizantelor de cocos şi măr verde, dar o să scap de leşin dacă beau multă apă. O să avem KitKat cu unt de arahide şi acadele. O să adorm înainte de Medgidia, chiar în mijlocul unei fantezii cu o piscină plină cu Salitos. O să mă trezească Matei cu Swimming Places şi o să-mi pozeze cu telefonul mutriţa şifonată. O să ajungem la ora perfectă pentru whiskey.

O să stăm la Tan Tan ca pisicile pe sezlonguri fierbinţi, uitându-ne pieziş la soare printre picături de ulei pentru bronzat. Eu o să fiu mahmură şi o să-mi doresc o pereche de lentile colorate prin care să văd iar Red Light District. Pici o sa se imagineze la Timişoara, back-to-back cu Remy sau Menno de Jong. Alex o să-şi dorească 100 de cai ca să zboare prin nisip, o să vorbească despre Albalact şi o să negocieze drumul spre Barcelona. Matei o să încerce să ne convingă să mergem la Love Parade, o să-i trimită mesaje Elenei şi o să înoate în gând prin Atlantic.

O să ne prindă răsăritul pe Kudos, cu Salitos într-o mână, şi cu picioarele ude. O să avem delayuri maaari şi pofte de gogoşi înfuriate, o să ne fie frică, frig şi dor şi o să trimitem sms-uri aiurea. O să ne distrugem neuronii cu muzică şi ţigări. O să fiu bronzată şi o opresc timpul acolo măcar printr-o poză. O să fiu la Mamaia.


* uite aşa-mi trebuie dacă sunt ambiguă. GTC-ul este iubita pe patru roţi a lu' Matei. Alex doar o conduce. Satisfied? :P

say cheese!

Aseară, sub fereastră, două vrăbii discutau despre încălzirea globală! Una dintre ele se lăuda că ar fi aflat din surse sigure că sâmbătă va fi cea mai caldă zi din an. Cealaltă ciripea de zor, zburlindu-şi puful cenuşiu şi trăgând aer dintr-un pai. În spiritul internaţional de turmă de a sărbători orice, cele două vrăbii şi-au propus să se deplaseze până la fântânile colorate din Piaţa Unirii, pentru a-şi petrece întreaga zi de sâmbătă cerşind firmituri.

Ei, dar pentru că oamenii nu sunt vrăbii, nu se satură doar cu firmituri şi au nevoie de mai multă culoare decât cea a curcubeului artificial din fântânile centrale, îşi cumpără bilete de avion, de tren sau doar îşi umplu rezervorul cu benzină şi se grăbesc să afle cum e ziua de sâmbătă prin alte locuri. Cristina şi-a propus shopping în Roma, cu "un amic de la revistă". Anda face un warm-up, tot în Italia, pentru weekend-ul viitor la Amsterdam. Pe Anca o sechestrează boyfriend undeva între patru pereţi, ai dragostei, evident. Cătălin s-a îndrăgostit de Franţa şi nu mai vrea acasă. Ciprian dă o fugă la Costineşti pentru un "boys only" weekend, iar Ashy se mută din dormitor în sufragerie ca să scrie poezii. Octavian este deja în Grecia, iar Livia mai are timp de un strat de bronz la Mamaia.

Parcă numai gândul că evadezi pentru câteva zile din locul în care transpiri de o viaţă, te face să te simţi mai relaxat, mai vesel şi răcorit. Well, my little friends, say cheese!

punk'ed

Că tot vorbeam mai devreme de fetiţe, în urmă cu câteva minute am căzut într-o plasa mare, mare de tot, în stilul Ashton Kutcher! Eram într-un magazin, iar în dreapta mea aştepta un puşti înalt, oacheş şi cam bronzat, care mirosea tare bine. Se pare că încă sunt naivă, ceea ce nu e chiar aşa de rău! :)


- Bună! Scuză-mă dacă te deranjez. Mă contraziceam cu prietenul meu că parfumul ăsta e de băiat, nu de fată. Uite! (îşi întinde tricoul spre mine şi face un pas în faţă)
- Nu mă pricep la parfumuri... sorry...
- Măcar încearcă. Cine ştie? Poate chiar îţi dai seama. Fetele au oricum o calitate aparte în a reţine detaliile! (zambeşte larg şi-mi face cu ochiul)
- hmm (compliment subtire.. puţin flirt... ce aveam de pierdut?!) .. mmbine (mă apropii şi îi miros tricoul... jezăz craist ce o fi fost în capul meu, mai ales pe căldura asta?!)

Şi ghici ce?! Puştiul se apleacă, mă sărută pe nas şi începe să râdă cu poftă: "1-0. Acum e rândul tău!"

Irina, dear you've got punk'ed!!!!

optzeci şi cinci

Toate fetiţele născute în '85 au citit Fraţii Grimm măcar o dată şi ştiu că Sălăţica nu era călugăriţă, cu toate că locuia singură într-un turn. Toate fetiţele născute în '85 au purtat fundiţe neapărat roşii sau albe şi au mâncat compot cu biscuiţi la grădiniţă. Toate fetiţele născute în '85 au plâns ori de câte ori au recitat "Gândăcelul" şi au trăit cu senzaţia că au un îngeraş care le veghează somnul. Toate fetiţele născute în '85 au purtat fustiţe scurte cu chiloţei tetra fără să fie complexate şi au avut măcar două perechi de pantofi de lac. Toate fetiţele născute în '85 s-au jucat de-a vânzătoarele, de-a croitoresele, de-a "un, doi, trei castel" şi de-a "hoţii şi vardiştii". Toate fetiţele născute în '85 au crezut cu tărie că "din oceanul pa-ci-fic a ieşit un peşte mic" şi au fost primele care au înţeles că "adevăr sau provocare" era cea mai nevinovată cale de-ai săruta pe toţi băieţii cu care se jucau. Toate fetiţele născute în '85 au avut măcar un jurnal şi s-au îndrăgostit în clasa întâi de acelaşi băiat cu cămaşă şi papion. Toate fetiţele născute în '85 au băut citronadă la cofetărie şi au mâncat ecler cu cremă de vanilie şi bombonele "Cip", fără să ştie ce sunt alea calorii. Toate fetiţele născute în '85 au adoptat pisicuţe şi căţeluşi şi au fugit măcar o dată de acasă. Toate fetiţele născute în '85 şi-au promis de multe ori că se vor descurca mereu singure.

Toate fetiţele născute în '85 nu mai sunt de mult timp fetiţe...

chipsuri şi apă

Sunt la serviciu. Sunt înconjurată de aer artificial de 18 grade. Sunt veselă şi am chef de vorbă. Sunt singură.

Am la dispoziţie 4 camere, 6 birouri şi o masă de şedinţă pe care să-mi întind ideile şi să schimonosesc concepte noi pentru un loc cretin pe nume Funland. Am un pahar mare cu apă şi un butoi La Fântâna încă neînceput. Am chipsuri încă de ieri, iar jumătate din pungă e risipită sub scaun. Am un palmier în miniatură care s-a topit de sete tot weekendul şi o aglaonema roebelinii care s-a uscat din cauza aerului condiţionat. Am căşti pe post de boxe. Am Bullet For My Valentine şi Sjaaman. Am o rochie verde pe care abia am cumpărat-o, dar pe care nu cred că o s-o port prea curând. Am chef de plajă.

Vreau ciocolată şi îngheţată cu alune. Vreau ca graficianul să fie grafician măcar prin prezenţă şi să termine cardul idiot pentru playground. Vreau să fie ziua mea mâine pentru ca Anca să-mi organizeze o petrecere uriaşă cu oameni pe care să nu-i cunosc. Vreau o inimă nouă şi o rolă neîncepută de viitor imaculat. Vreau la umbră; soarele ăsta nu-mi face deloc bine şi s-a terminat şi apa din pahar...



later edit: am călcat pe chipsuri. acum chiar am de lucru.

ce se întâmplă?

vând nebunie!

Credeam că o să mă detaşez de senzaţia idioată că pierd timpul, dar ceasul sâcâitor de pe televizor reuşise să mă scoată din minţi. Urăsc ceasurile, mai exact ticăitul lor constant şi limba care coboară şi urcă înaintea soarelui şi după el. Le uram şi acum 10 minute când, pentru câteva secunde, m-am pierdut printre cifrele cromate şi m-am închipuit păpuşă de cârpă într-un turn de fildeş marocan. De ce să ştiu cât mai e din vremea mea, dacă tot nu fac nimic? Îmi doream să ies la plimbare, dar mi-era frică de ce aş putea găsi în întuneric. După o porţie zdravănă de ciuperci thailandeze am reuşit să depăşesc bariera visului obscur în care umbrele mele nu-mi vorbesc, dar mă bantuie şi îmi rod mintea ca pe un biscuit sarat. Am coborât în stradă, cu tot cu frică, şi mi-am lasat în casă senzaţia că afară plouă şi că stau la umbra unui neon, legănându-mă într-un hamac din pânze de păianjen.

M-am urcat într-un taxi cu gând să plec spre nicăieri ca să ajung pretutindeni. M-am uitat curioasă la genele somnoroase ale tipului din faţa volanului şi i-am şoptit deloc incitant lângă ureche: "Paris, te rog!". Curios poate pentru tine, tipul a pornit motorul şi nu a zis nimic. Poate pentru că în Bucureşti există o stradă numită Paris. A virat spre stânga şi, în vreme ce-şi recapitula cel mai lung drum spre destinaţie, m-a întrebat dacă mă deranjează fumul de ţigară. "Te deranjează dacă mestec guma şi fac baloane? Atunci fumează", i-am zâmbit şi mi-am scos oglinda din poşetă. Mi-am pudrat nasul în semiumbra bucureşteană, m-am parfumat şi mi-am colorat buzele cu un ruj despre care nu ştiam cum ajunsese în mâinile mele.

Plecam la Paris. Unde "cerul este atât de frumos încât îţi vine să plângi când ştii că trebuie să te întorci acasă". În cateva minute eram acolo. În Paris. Speram să mă aştepţi. Am coborât lângă Maria Design, un butic de mobilă şi de accesorii pentru piscine. Noi o să avem piscină? Sau măcar un abonament săptămânal? Am început să mă plimb şi să caut turnul Eiffel pentru că ştiam că o să găsesc măcar un indiciu acolo, daca nu chiar pe tine privind la cer. Eram emoţionată, ştii?! Simţeam că o să înnebunesc dacă nu dau de tine şi mi-era frică să nu-mi stric machiajul cu lacrimi de crocodil latin care urăşte ceasurile. Ştii ce e amuzant? M-am aşezat pe o bordură şi mi-am lăsat capul să îmi cadă în palme, când, lângă mine a aterizat o pisica. Ad literam aterizat. De pe bustul de marmură al lui Napoleon. Se alinta şi mă privea cu două luminiţe nepământeşti. M-a mirosit, s-a lipit de glezna mea şi apoi a plecat. Am încercat să o strig, dar nu m-a băgat în seamă. Poate pentru că "pis,pis" nu era suficient de franţuzeşte pentru ea. Apropos, cum strigi o pisică atunci când eşti în Paris?

M-am uitat şi eu la cer aşa cum mi-ai zis că făceai tu şi am recitit mesajul. Era atât de simplu şi atât de mult îmi părea că mă minţi încat mi-am dorit să explodez în mii de steluţe, să iau drumul până la adevăratul Paris şi să mă cocoţez pe bucata ta de cer ca să te uiţi la mine. Înfiorător de romantic! Începuse să bată vântul şi să-mi risipească parfumul printre cladiri cu geamuri stinse. Am alergat vreo oră, să ştii; mi-era mai mult frig decât frică. Nu te-am găsit după clădiri, nu erai nici la colţ. M-am împiedicat exact în momentul în care am trecut pe lângă Papaya - uite că sunt şi agenţii de advertising în Paris! Aş putea să mă adăpostesc aici până apari, ce zici?!