un copywriter şi eu

Să vă zic ceva, între un plan de media şi o cină pe fugă. Uneori, toate reclamele astea de pe străzi, toate panourile, toate cartoanele, afişele, toţi fluturaşii de hârtie lucioasă sau mată, toate LED-urile centrale sau periferice sau pe unde or mai fi ele, îşi bat joc de ochii mei, dansează în hore bramburite ca nişte apucaţi şi apucate care ştiu cum să mă hipnotizeze şi cum să îmi acelereze pulsul din inimioara mea de douăzeci şi doi de ani, dintre care numai vreo opt-nouă i-am trăit pe bune. Închid ochii. Ştiu eu trucul ăsta de când eram mititică şi învăţam să nu-mi fie frică de întuneric. Zău dacă nu e bine să fii orb câteodată. Deschid ochii. Sunt tot acolo: reclamele de pe străzi, toate panourile, toate cartoanele, afişele, toţi fluturaşii de hârtie lucioasă sau mată, LED...

După şedinţele de brainstorming de patru ore, până şi obrajii mei au gust de ţigări. Nici nu mai ştiu a câta cană de cafea e iarăşi goală. Ronţăi covrigei şi două creioane. Mâzgâlesc steluţe printre scheme şi cuvinte cu multe chei şi cheiţe. Nişte năstruşnice. Ţip şi lumea asta care vorbeşte şi fumează mă aplaudă. Două minute mă duc până la baie. Mă aplec cu dureri de cap deasupra chiuvetei şi îmi amintesc aşa, într-o doară, că avea dreptate ăla care a zis că oamenii de lucrează în publicitate ori înnebunesc, ori devin nişte drogaţi... ceea ce e cam acelaşi lucru.