F

Feminitatea îmi stă în puterea de a complica lucrurile până nu mai înţeleg nimic nici din mine, nici din ele, nici din ei. Şi ca să fie şi mai complicat decât cele mai complicate lucruri de pe lumea asta şi cea de dincolo, mai feminină mă trezesc atunci când mă cuprinde plictiseala de după umeri, iar lenea îmi face semn că e ok să mă alint ca o mâţă grăsană care a mâncat prea mult înainte de culcare. Nu e clar, aşa-i?

Plictiseală este cu zece minute înainte de închidere, la Leonardo, când vreau cu tot dinadinsul să-mi bag picioarele mărimea treizeci şi şapte în botine roşii de lac mărimea treizeci şi nouă. Adică nu le cumpăr, adică nici nu aş dormi cu ele în pat de drag, adică mai bine îl pupam pe băiatul care se uita răbdător la mine, fără să-şi verifice ceasul, în loc să mă alint şi să mă strâmb la vânzătoare. Cum să spun, eu nu ştiu cum să mă mai înnod şi să mă deznod ca să se tăvălească de râs prietena mea blondină cu breton şi pierce în buză, cea care şi-a cumpărat botine negre aseară sau colega mea slăbănoagă care vrea pillates şi nu a comentat deloc filmul de la care abia ieşisem sau băiatul ăla de pictează frumos, poartă tenişi în ianuarie, este art director şi nu l-a deranjat că i-am răsturnat popcorn pe cămaşă. Nu, eu chiar sunt incoerentă!

Tipic feminin la mine înseamnă să-mi fie dor să-l sărut pe băiatul cu tenişi în timp ce-l sărut, la Leonardo, cu o botină de lac roşu într-o mână şi cu ochii închişi ca nu cumva să le văd pe vânzătoare cum se agită, că e aproape zece şi ele nu au închis buticul.