Supă de pui pentru suflet

Când mă ridic de lângă tine începe să ningă. Îţi tremură pleopele, le deschizi încet să nu ţi se umezească ochii. Bei ceai şi mănânci căpşuni grăsuţe. Nu vrei supă de pui. Supa e pentru oameni bolnavi. Văd că ninge sub neon, afară, lângă centrala de cartier unde, în urmă cu trei-patru ore se jucau copiii de-a fotbaliştii ăia portughezi cărora nu le reţin niciodată numele, ăia de se mişcă mai bine decât dansatorii de step.

Mă gândeam că n-o să fie niciodată nevoie de pilule serioase pentru tine, nişte pilule dulci, colorate care se plătesc numai cu hârtii albastre. Să le iau de la o farmacistă care îşi poartă nasul sub ochelarii cu lentile subţiri, care nu ştie dacă să-mi dea pilule din alea româneşti sau de celelalalte şi câte pentru câte zile, "sunteţi sigură, domnişoară, că are doar ameţeli?". Sau să stau zece minute de vorbă cu o doamnă doctor venită la ora 00:00 la farmacie să cumpere sirop de tuse pentru sufletul ei mai mic, ăla de tuşeşte de trei zile şi care e posibil să facă bronşită dacă nu ia Augumentin fără reţetă. La uşă e paznicul, beat sau doar obosit, îl doare capul. "Doamnă, aţi zis că-mi daţi o pastilă!". Îmi vine să-i dau lui pilulele şi să mă întorc acasă cu mâna goală. Sau să mă strâmb ca fetiţele cu două codiţe la taximetristul care mai bine mă privea cum merg pe jos cinci-şase kilometri decât să mă ducă "aşa aproape?".


- Beibi, pot să taci din gură până plec de la tine?
- Şi când ai de gând să pleci de la mine, beibi?
- Când te faci bine!
- Beibi, dacă nu mă fac bine niciodată?