wii wiid

În lumea celor care îndrăznesc să cuvânteze, poveştile se scriu neapărat în două priviri şi cu vârful degetelor, apăsat şi definitiv până se încurcă bujorii în iţele flirtului, iar zâmbetele se înroşesc pe la colţuri. Oamenii aceştia au mereu sclipici pe umeri, hârtii a patru scurte, aproape retezate şi soldaţi de plastic chinezesc în sertarele biroului, locuiesc în jilţul lui Moş Crăciun şi, când nu au stare, străbat agenţia în lung şi în lat şi pe scări şi în mansardă ca să se facă luntre-punte pe care eu nu pot să mă întind. Şi sunt oameni visători şi leneşi, le plac poveştile şi detaliile le rămân printre dinţi, crâcnesc când aud tocuri venind dinspre miazăzi şi nu ar mai vrea peşte uriaş la fiecare masă, momit numai de valurile telefonice. Uneori îşi scot cu toţii limbile şi măsoară temperatura aerului condiţionat; mereu trebuie să se dezbrace cineva sau să i se scoale cuiva, rareori rezistă până la final vizitatorii lumii de dedesubt şi atunci o fac cu cămăşile încheiate, bărbieriţi şi cu mâinile la spate.

Atât? Nu, oamenii de care vorbesc gândesc, mâzgâlesc, colorează, desenează cu stilouri cărora le cade cauciucul, răspund mereu la telefon şi strănută imposibil de fiecare dată când sunt chemaţi la tablă. Sau la tabel. Nu asta este important. De pus în ramă să fie tocmai cuprinsul oamenilor cumva şi calzi şi reci şi blonzi şi bruneţi şi cu ochii albaştri. Şi să nu scuip eu în sânul dimineţii în care m-am prins în joaca de-a punem banii în cutie ca să ne luăm Wii sau Wiid?