Limoncello

Pe când mă îmbăiam în bezea topită cu piper m-a strigat mama. Era în faţa mării, pe plaja plină de scoici molatece şi leneşe, îmi striga în şoapte lungi să îi arunc frunze de brusture peste gândurile supărate. Am ajutat-o să se caţere pe balcon şi să privească lăcustele de pe stâlpii de teleferic, chiar să-şi dizolve apăsarea în limonadă cu aspirină. Cum o priveam că se linişteşte, a început să-mi încolţească mintea ca tuturor muritorilor, în rădăcini de măsele sădite în gingii. Nici acadele şi nici măcar seminţe de măr să nu pot mânca. Până să dau drumul la ibuprofen - ketamina mi-a fost confiscată la graniţă - în căuşul durerilor s-a cristalizat compasiunea universului sub unghiile omului care desenează chiar şi când face dragoste. Degetele lui au modelat timpul în ciuda încruntată a plictiselii cum numai vara poate să o coacă între patru pereţi, au strâns în molecule de lumină orbitală sângele albastru din buzele a două regine, l-au opărit în revelator şi i-au făcut probe de expunere în pană. La dimensiuni de suflet sensibil s-a născut Ludovic Moimir Papanicolau, botezată cu răsfăţ şi Limoncello, planeta mea din dulceaţă de gutui, chili şi lămâie coaptă: