PE DRUM: M-am mutat pe un corp cu burtă, îmi plăcea cum bate soarele, făceam duş în buric, vorbeam puţin şi făceam multă mişcare, mâncam aluniţe şi pistrui avec creme brulee, până când am devenit prea grea, aproape incomodă. Am căzut de acolo, lovindu-mă în aortă, lăsând în urmă prea puţine amintiri distilate. Ceea ce e rău.
Or
PRIN PĂPUŞOI: eu am dat la un moment dat de un drum foarte drăguţ care pornea din hipotalamus şi se ducea undeva în orizontul inimii mele, care este, cum să spun cât mai politically correct, zglobiu. am plecat cam sfioasă, uitându-mă înapoi la cei care îmi făceau semne cu batiste din cauciuc lubrifiat. cred că îmi spuneau "te aşteptăm aici orice s-ar întâmpla" - ceea ce s-a adeverit câteva luni mai târziu, când m-am retras speriată şi am fugit cu spatele tot drumul înapoi până m-am împiedicat de vârfurile pantofilor lor.
când alerg cu spatele e nespus de trist, memoria se mişcă haotic, vertijurile mă fac să cred că sunt însărcinată, mirosurile şi imaginile se transformă în tricouri pe care mă încăpăţânez să nu le spăl şi în cărţi poştale lipite cu superglue de retina mea mioapă. cred că lacrimile se petrec aşa: amintirile sunt luminoase ca nişte panouri de casino şi încăpăţânate ca o fată de douăzeci de ani care crede că ştie multe lucruri - singure se ung cu lipici pe cristalin. lipiciul e incomod, mai întâi gâdilă, apoi enervează, ca la final să râcâie în spatele ochilor până se sparg digurile pârâiaşelor dulci-sărate din care se adapă imaginile.
începe mica furtună a neputinţei, care ia pe sus umbrele şosetelor şi scamele din buric, amestecă mirosul de paella cu cel de holeră şi dragostea se socoteşte cumva ridicoolă, caietul în care am început să scriu cu cretă colorată se dezintegrează, paginile se tăvălesc prin noroi, literele se sparg, cearşaful pluteşte deasupra capului, mă înfăşoară cu mireasma zilei de ieri şi cu bucăţi uriaşe de planuri seduse şi părăsite. vorbesc urât - pentru că eu nu ştiu să înjur - şi râd. niciodată tristeţea nu a mirosit mai delicat ca acum. reuşesc să adorm abia după ce sting focul pe care l-am aprins când am plecat la drum. e foarte linişte şi parfumul nu-mi ajunge să mă sufoc. Ceea ce e bine.
Or
PRIN PĂPUŞOI: eu am dat la un moment dat de un drum foarte drăguţ care pornea din hipotalamus şi se ducea undeva în orizontul inimii mele, care este, cum să spun cât mai politically correct, zglobiu. am plecat cam sfioasă, uitându-mă înapoi la cei care îmi făceau semne cu batiste din cauciuc lubrifiat. cred că îmi spuneau "te aşteptăm aici orice s-ar întâmpla" - ceea ce s-a adeverit câteva luni mai târziu, când m-am retras speriată şi am fugit cu spatele tot drumul înapoi până m-am împiedicat de vârfurile pantofilor lor.
când alerg cu spatele e nespus de trist, memoria se mişcă haotic, vertijurile mă fac să cred că sunt însărcinată, mirosurile şi imaginile se transformă în tricouri pe care mă încăpăţânez să nu le spăl şi în cărţi poştale lipite cu superglue de retina mea mioapă. cred că lacrimile se petrec aşa: amintirile sunt luminoase ca nişte panouri de casino şi încăpăţânate ca o fată de douăzeci de ani care crede că ştie multe lucruri - singure se ung cu lipici pe cristalin. lipiciul e incomod, mai întâi gâdilă, apoi enervează, ca la final să râcâie în spatele ochilor până se sparg digurile pârâiaşelor dulci-sărate din care se adapă imaginile.
începe mica furtună a neputinţei, care ia pe sus umbrele şosetelor şi scamele din buric, amestecă mirosul de paella cu cel de holeră şi dragostea se socoteşte cumva ridicoolă, caietul în care am început să scriu cu cretă colorată se dezintegrează, paginile se tăvălesc prin noroi, literele se sparg, cearşaful pluteşte deasupra capului, mă înfăşoară cu mireasma zilei de ieri şi cu bucăţi uriaşe de planuri seduse şi părăsite. vorbesc urât - pentru că eu nu ştiu să înjur - şi râd. niciodată tristeţea nu a mirosit mai delicat ca acum. reuşesc să adorm abia după ce sting focul pe care l-am aprins când am plecat la drum. e foarte linişte şi parfumul nu-mi ajunge să mă sufoc. Ceea ce e bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu