Indelicios

Filmul săptămânii se turnează pe o scenă fixă de pe Splaiul Dâmboviţei, acolo unde se întâlneşte Camera de Comerţ cu pasajul Mărăşeşti. Noaptea îşi ridică fusta şi cântă în duet cu Bregovic cântecul orgasmic al delfinilor din noaptea albă. O maşină cu geamurile coborâte se adăposteşte de ploaia de stele care îi înfige fulgere pe capota unde eu mă sărut cu două buze.

"Eşti draguţă" îi zice luna unei guri de canal care se cască de uimire şi se lasă inundată de lumină până în pânzele albe ale canalului puturos. Oraşul are insomnie, se întoarce de pe o parte pe alta şi răstoarnă un felinar de pe masa de carton a unui vagabond care se face că a uitat lumea. Mă ridic de pe capotă şi plec la plimbare. Buzele rămân umflate până a doua zi când le promit că o luăm de la capăt. La intersecţie mă opreşte un nas cârn. Îmi cere să-i aprind o lumânare şi mă minte. "Îmi place cum miroşi". Nu mai am foc nici măcar în ventricolul stâng. "Ich liebe keine nase!".

Tot ce mai fac e să o iau la fugă până mă izbesc de părul de pe piept al unui uriaş cu pistrui. "Nu pe aici e drumul. Mereu o iei pe calea greşită. Nu eşti extraterestră!". Nu sunt nici măcar nimfă. Nici măcar violetă. Să bântui prin ochi ştiu, în buric, mă pricep chiar şi în urechi, dar pe splaiul nocturn al filmului săptămânii am impresia că o să mă împiedic şi o să mă prăvălesc de pe peliculă.

"Taieeee!!!", ţipă regizorul la luna care s-a desprins de pe cer de plăcerea canalului care ejaculează pet-uri de cola şi coji de portocală afumată. Doi bunici plantează leandru sub un balcon. Mă uit spre cameră şi vă întreb cu voce răscoaptă: Să ronţăi tulpina? Să o fumez? A otrăvi sau a fi otrăvit? Bunicii scot sărurile cu Uriah Heep şi mă roagă să stau jos. "Eşti bine acum. Nimeni nu te poate atinge". Mai rămâne să se oprească timpul lângă mine şi să îmi cânte cu acordeonul:

Massive Attack-Karmacoma

Limoncello

Pe când mă îmbăiam în bezea topită cu piper m-a strigat mama. Era în faţa mării, pe plaja plină de scoici molatece şi leneşe, îmi striga în şoapte lungi să îi arunc frunze de brusture peste gândurile supărate. Am ajutat-o să se caţere pe balcon şi să privească lăcustele de pe stâlpii de teleferic, chiar să-şi dizolve apăsarea în limonadă cu aspirină. Cum o priveam că se linişteşte, a început să-mi încolţească mintea ca tuturor muritorilor, în rădăcini de măsele sădite în gingii. Nici acadele şi nici măcar seminţe de măr să nu pot mânca. Până să dau drumul la ibuprofen - ketamina mi-a fost confiscată la graniţă - în căuşul durerilor s-a cristalizat compasiunea universului sub unghiile omului care desenează chiar şi când face dragoste. Degetele lui au modelat timpul în ciuda încruntată a plictiselii cum numai vara poate să o coacă între patru pereţi, au strâns în molecule de lumină orbitală sângele albastru din buzele a două regine, l-au opărit în revelator şi i-au făcut probe de expunere în pană. La dimensiuni de suflet sensibil s-a născut Ludovic Moimir Papanicolau, botezată cu răsfăţ şi Limoncello, planeta mea din dulceaţă de gutui, chili şi lămâie coaptă:

Zen Chi

S-a descoperit în cinci zile că Dunărea are ochii verzi la Severin şi în Serbia, mai ales dacă se lasă privită în toată tulburăciunea ei din dreptul unei tabule scrijelite cu îndârjire de romani, bărbaţi determinaţi care se scufundau cu tot cu lănci şi felurite dalte sub Dunăre şi profitau de pauzele de aer ca să se zgâiască la sfârcurile sirenelor dace. Din maşină am căscat gura şi am înghiţit Orşova şi capul lui Decebal până la Cazane. Am primit cheia de la graniţă de la un vameş foarte înalt şi foarte ochios pe care a trebuit să-l sărut pe gene ca să mă pot proiecta la Belgrad. Am trecut graniţa pe vârfuri şi m-am liniştit, fără ţigări, fără bere şi, mai ales, fără teama că I'll lull myself to sleep. Când am închis ochii am simţit că nu sunt prea bătrână pentru perfuzii cu ab4 şi m-am cazat în Fabrica de bere a Reginei Maria, de unde am chemat ploaia ca să îmi onduleze părul şi să pornesc de vineri cu o nouă identitate, femeia din care curge nisip şi fum pe o plajă pângărită din marea cea mai neagră a celor mai negre gânduri înfăşurate vreodată în ţigări.

Ceea ce pornisem să spun vrea să fie că Luisa se ghiceşte ca nume nelegitim al zeiţei răsfăţului şi somnului de după-amiază. Şi mai ales să spun că am aflat cum vreau să miros, otrăvitor, dar dulce, ca polenul de leandru, pur, să-l nască ploaia pe Grenouille ca să îmi prepare parfumul şi infuzia în căuşul palmei omului care zâmbeşte acum în dreapta mea.

mâine

am contractat un mini-concediu.
l-am luat, el al meu, nu îl dau înapoi. îmi împachetez nişte bancnote într-un portofel şi mă duuuuuc că vreau să mă regăsesc cu un flashback absolut seducător în obiectivul de 70-300mm gen canon 400D, în timp ce ne cumpărăm bilete de skateboard spre Madrid. ca să nu mă găsească lumea care vrea de băut că am picat licenţa, plec înainte de răsărit, deghizată în ţigară de foi din care iese fum, că, femeie-inversă cum sunt, foc şi pară o să fie când mă întorc.

wii wiid

În lumea celor care îndrăznesc să cuvânteze, poveştile se scriu neapărat în două priviri şi cu vârful degetelor, apăsat şi definitiv până se încurcă bujorii în iţele flirtului, iar zâmbetele se înroşesc pe la colţuri. Oamenii aceştia au mereu sclipici pe umeri, hârtii a patru scurte, aproape retezate şi soldaţi de plastic chinezesc în sertarele biroului, locuiesc în jilţul lui Moş Crăciun şi, când nu au stare, străbat agenţia în lung şi în lat şi pe scări şi în mansardă ca să se facă luntre-punte pe care eu nu pot să mă întind. Şi sunt oameni visători şi leneşi, le plac poveştile şi detaliile le rămân printre dinţi, crâcnesc când aud tocuri venind dinspre miazăzi şi nu ar mai vrea peşte uriaş la fiecare masă, momit numai de valurile telefonice. Uneori îşi scot cu toţii limbile şi măsoară temperatura aerului condiţionat; mereu trebuie să se dezbrace cineva sau să i se scoale cuiva, rareori rezistă până la final vizitatorii lumii de dedesubt şi atunci o fac cu cămăşile încheiate, bărbieriţi şi cu mâinile la spate.

Atât? Nu, oamenii de care vorbesc gândesc, mâzgâlesc, colorează, desenează cu stilouri cărora le cade cauciucul, răspund mereu la telefon şi strănută imposibil de fiecare dată când sunt chemaţi la tablă. Sau la tabel. Nu asta este important. De pus în ramă să fie tocmai cuprinsul oamenilor cumva şi calzi şi reci şi blonzi şi bruneţi şi cu ochii albaştri. Şi să nu scuip eu în sânul dimineţii în care m-am prins în joaca de-a punem banii în cutie ca să ne luăm Wii sau Wiid?

Lăcusta

Mi-e aşa deplină viaţa încât o lăcustă pe tavă îmi mai lipsea. A avut ea grijă să îmi aducă aminte că dacă sar de pe un perete pe altul şi ţip de fericire nu înseamnă nimic, poate doar când o ascult pe bjork să am vreo scuză că nu mai ştiu de lume şi să mă văd piatră preţioasă scuipată de un peşte de diamant dintr-o oglindă crăpată de ruşinea dungilor de la slip. Lăcusta a plecat numai după ce am lovit-o peste picioare cu prosopul umed cu care am lustruit plaja şi a ţinut morţiş să mă anunţe că războiul nu se sfârşeşte aici - o viaţă avem de ţopăit şi eu şi ea - şi că mai bine mă antrenez la ambiguitate în opt minute cu andy warhol şi montez plăcuţa cu OPEN la poartă:

Rău, deci bine

PE DRUM: M-am mutat pe un corp cu burtă, îmi plăcea cum bate soarele, făceam duş în buric, vorbeam puţin şi făceam multă mişcare, mâncam aluniţe şi pistrui avec creme brulee, până când am devenit prea grea, aproape incomodă. Am căzut de acolo, lovindu-mă în aortă, lăsând în urmă prea puţine amintiri distilate. Ceea ce e rău.


Or


PRIN PĂPUŞOI: eu am dat la un moment dat de un drum foarte drăguţ care pornea din hipotalamus şi se ducea undeva în orizontul inimii mele, care este, cum să spun cât mai politically correct, zglobiu. am plecat cam sfioasă, uitându-mă înapoi la cei care îmi făceau semne cu batiste din cauciuc lubrifiat. cred că îmi spuneau "te aşteptăm aici orice s-ar întâmpla" - ceea ce s-a adeverit câteva luni mai târziu, când m-am retras speriată şi am fugit cu spatele tot drumul înapoi până m-am împiedicat de vârfurile pantofilor lor.

când alerg cu spatele e nespus de trist, memoria se mişcă haotic, vertijurile mă fac să cred că sunt însărcinată, mirosurile şi imaginile se transformă în tricouri pe care mă încăpăţânez să nu le spăl şi în cărţi poştale lipite cu superglue de retina mea mioapă. cred că lacrimile se petrec aşa: amintirile sunt luminoase ca nişte panouri de casino şi încăpăţânate ca o fată de douăzeci de ani care crede că ştie multe lucruri - singure se ung cu lipici pe cristalin. lipiciul e incomod, mai întâi gâdilă, apoi enervează, ca la final să râcâie în spatele ochilor până se sparg digurile pârâiaşelor dulci-sărate din care se adapă imaginile.

începe mica furtună a neputinţei, care ia pe sus umbrele şosetelor şi scamele din buric, amestecă mirosul de paella cu cel de holeră şi dragostea se socoteşte cumva ridicoolă, caietul în care am început să scriu cu cretă colorată se dezintegrează, paginile se tăvălesc prin noroi, literele se sparg, cearşaful pluteşte deasupra capului, mă înfăşoară cu mireasma zilei de ieri şi cu bucăţi uriaşe de planuri seduse şi părăsite. vorbesc urât - pentru că eu nu ştiu să înjur - şi râd. niciodată tristeţea nu a mirosit mai delicat ca acum. reuşesc să adorm abia după ce sting focul pe care l-am aprins când am plecat la drum. e foarte linişte şi parfumul nu-mi ajunge să mă sufoc. Ceea ce e bine.

I know why people go insane

Iulie este o lună urâcioasă, lipicioasă, fărâmicioasă, răutăcioasă. În iulie răguşesc, îmi crapă călcâiele, am alergie la prafuri şi descântece.
Iulie este ironic: se descompun trotuarele şi se toarnă mult ciment.
Iulie nu cumpără cărţi. În iulie nu mai vreau să mă tăvălesc cu Kafka, nici să-l văd pe Tom Waits.
În iulie am descoperit diferenţa dintre rewind şi moving on:

Efuzia

O nouă abordare, foarte proaspătă şi foarte pertinentă, revoluţionară aş putea zice dacă nu ar fi bănuit-o înainte polonezii în infuzii cu fructe, acum o sută de ani omeneşti, a care se leagă cu o nouă abordare (pay attention people!) unui shot de vodcă este că aduce foarte fierbinte şi mai ales când vreau, cu o idilă dulce-acrişoară. Nu e clar, a? O dai pe gât, aprinde focul pe drumul spre stomac, unde îşi dă drumul cu pui de fluturi (da, nu mai inventăm metafore, FLUTURI). Fluturii îşi desfac picioarele şi se caţără pe ficat, pe inimă, înapoi pe faringe, dau petreceri cu buburuze pe limbă, flirtează cu amigdalele, hipnotizează neuronii, pe unii îi momesc cu orgasme-de-mestecat, îi leagă cu lanţuri de cuvinte lipicioase şi îi omoară cu snopuri de lumină care intră în ochi sub formă inimioare excitate. Apoi... mmm... apoi... ei, bine, fluturii îmbătrânesc, devin molii pisăloage care transpiră, le pute gura îngrozitor, le trosnesc picioarele, nu mai sunt în stare decât să sugă din degetul unui neuron, în fine, se prăbuşesc în stomac şi îşi aşteaptă cu gura deschisă moartea care, de obicei, vine sub forma unui alt shot de vodcă.

Femeia-limonadă

Paharele nu fac laringită oricât de multă gheaţă aş îndesa în ele. Paharele nu ţipă dacă "e prea rece". Buza paharelor nu se înroşeşte de la ceaiul de tei cu lămâie. Paharele nu strănută, nu se încreţesc atunci când le spăl, nu au nevoie de uleiuri şi creme cu factor de protecţie - paharele mele nu au cunoscut niciodată vreo ultravioletă. Paharele nu se sparg de ciudă când pun flori în ele sau castane uscate. Paharele stau pe capul oricui, dar mai ales pe cărţi, pe boxe şi lângă piciorul scaunului. Paharele nu vomită, se răstoarnă sau se ciobesc şi atunci înseamnă că sunt foarte nefericite. Eu sunt nefericită când nu-mi dau seama la timp că trebuie să ţin şedinţe mai dese în care să le povestesc paharelor mele, cu vocea răguşită, despre cât de frumos este să fii pahar cu limonadă în loc de femeie cu laringită.