You get what you give?

Men like scars

Pesemne bărbaţilor le place să lase urme: parfumuri, vânătăi, replici, reproşuri, cutii de bere, sticle de whiskey, şosete, tricouri, Am dormit aici, Aici am gătit omletă, Nu-mi plac prietenii tăi, Pe aici nu se trece şi fotografii pupăcioase de vacanţă sau de studio.

Aproape toate cărţile mele au cicatrici pe prima pagină, de obicei sunt mâzgâlituri dulcege sau complimente de un rând care m-au văzut de câteva ori şi m-au lăsat, na, ce puteau să facă, să mă smiorcăi în faţa literelor strâmbe de cerneală sau de pix. Unele au semnături crestate cum au toţi copacii pe care îi necăjesc băieţandrii în excursii (opa c-am găsit un insight!). O pagină se sfârşeşte cu Cu drag, una Cu dragoste, alta începe cu Să nu. Pe prima pagină din cea mai ochioasă carte de pe raft - o ediţie adorabilă Love, etc - s-a presat o şoaptă nu foarte veche care mă roagă să rămân aşa şi nici nu contează cum se termină fraza. Foarte frumos. Sincer. Simplu. Dar nu s-a gândit băiatul ăla care a tatuat şoapta că tocmai sfatul lui o să-mi dea de gândit şi nu o să-l las să treacă de prima pagină?


ASR Mintea cea dintâi

Chiar şi bărbaţii care umblă toată ziua cu etichete lasă cicatrici. Am dat peste un principe care şi-a dedicat un eseu principesei Sale chiar de ziua ei şi nu oriunde, ci virtual, pe un blog, o scrisoare pixelată cu poalele în brâu şi cu halatul de casă descheiat, care nu o să-şi găsească niciodată locul într-o poveste, darămite într-un palat. Principesa nu a tresărit în niciun fel şi nici nu i-a trimis de îndată un comentariu-răvaş pe blog - te ador, Principelul meu, ce frumos ai scris, nu mă aşteptam. Nu ştiu lucruri mari despre prinţese şi principese, dar sunt sigură că nu le plac scrisorile deschise în ochii lumii, fie ea şi virtuală, şi nici nu preferă laptopul unui porumbel voiajor grăsun care soseşte la fereastră cu scrisori sigiliate cu ceară, prinse cu panglici în cioc.