Lucrurile speciale au nevoie de atenţie deosebită, de cutiuţe de plastic căptuşite cu catifea, de casete de lemn învelite în satin roşu sau de săculeţi de piele întoarsă. Oamenii speciali merită cea mai mare atenţie, doar că nu pot fi închişi în cutii. Altfel, i-aş păstra lângă mine toată viaţa. Fără să mă plictisesc. Fără să am nevoie de altceva.
Zilele trecute mi-am dat seama că am trei prieteni: unul mic, unul mijlociu şi unul mare. La fel ca în poveste, fiecare e priceput la câte ceva şi, împreună, fac cât un frate mai mare. Trecând peste partea cu încercările şi cu probele de foc prin care a trecut fiecare ca să ajungă la maturitate, într-o dimineaţă de vară timpurie, cei trei s-au îndepărtat brusc. C-a fost o ceartă, c-au fost vorbe vechi, c-a fost dezamagire sau orgoliu, nici măcar eu, ca povestitor, nu mai ştiu. Cel mijlociu a decis că nu are nevoie de ajutor. Se simţea neglijat şi luat peste picior, cu toate că, deseori, el era măscăriciul dintre toţi. Se hotarî să se însoare şi să plece în împărăţia liniştită în care decorul conjugal îi ţinea loc şi de cămin şi de prieteni. Cel mare se supără foc şi pară când auzi acestea şi... îşi băgă picioarele. Îşi scoase banii de la bursă şi le scrise la toţi câte o scrisoare de 7 cenţi: "vă iubesc, dar mă retrag" şi, cu lacrimi în ochi, îşi împachetă amintirile şi le vârî într-un sertăraş. Cel mic se panică şi deveni foarte trist. Îl bătea gândul să se însoare cu fata cea violentă a împăratului din ţara de vis-a-vis. În acel moment, mi-am dat seama că povestea noastră se apropia de final. Mi-am simţit inima cum bate mai puternic şi pieptul cum se încălzeşte. Senzaţia de combustie sentimentală mi-a copleşit toate simţurile. Într-o secundă, mi-am văzut amintirile călcate în picioare şi planurile de viitor măturate de cel mai neprielnic vânt. Într-o discuţie scurtă cu cel mic, am făcut legământ că o să reparăm împreună lucrurile, că o să ne construim înapoi împărăţia din cele mai trainice cuvinte şi că o să trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi, pe o insulă verde. Acum e linişte. Povestea înca nu s-a terminat...
Zilele trecute mi-am dat seama că am trei prieteni: unul mic, unul mijlociu şi unul mare. La fel ca în poveste, fiecare e priceput la câte ceva şi, împreună, fac cât un frate mai mare. Trecând peste partea cu încercările şi cu probele de foc prin care a trecut fiecare ca să ajungă la maturitate, într-o dimineaţă de vară timpurie, cei trei s-au îndepărtat brusc. C-a fost o ceartă, c-au fost vorbe vechi, c-a fost dezamagire sau orgoliu, nici măcar eu, ca povestitor, nu mai ştiu. Cel mijlociu a decis că nu are nevoie de ajutor. Se simţea neglijat şi luat peste picior, cu toate că, deseori, el era măscăriciul dintre toţi. Se hotarî să se însoare şi să plece în împărăţia liniştită în care decorul conjugal îi ţinea loc şi de cămin şi de prieteni. Cel mare se supără foc şi pară când auzi acestea şi... îşi băgă picioarele. Îşi scoase banii de la bursă şi le scrise la toţi câte o scrisoare de 7 cenţi: "vă iubesc, dar mă retrag" şi, cu lacrimi în ochi, îşi împachetă amintirile şi le vârî într-un sertăraş. Cel mic se panică şi deveni foarte trist. Îl bătea gândul să se însoare cu fata cea violentă a împăratului din ţara de vis-a-vis. În acel moment, mi-am dat seama că povestea noastră se apropia de final. Mi-am simţit inima cum bate mai puternic şi pieptul cum se încălzeşte. Senzaţia de combustie sentimentală mi-a copleşit toate simţurile. Într-o secundă, mi-am văzut amintirile călcate în picioare şi planurile de viitor măturate de cel mai neprielnic vânt. Într-o discuţie scurtă cu cel mic, am făcut legământ că o să reparăm împreună lucrurile, că o să ne construim înapoi împărăţia din cele mai trainice cuvinte şi că o să trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi, pe o insulă verde. Acum e linişte. Povestea înca nu s-a terminat...
chiar nu putem sa ii infasuram intr-un petic de satin rosu:D:D: glumesc..desi uneori asa ar treb ca sa ii protejam..:-<
RăspundețiȘtergere