Pe măsura timpului mi-am croit două şosete în care să-mi ascund sufletul. Într-una mi-am îndesat prietenele şi băuturile reci, cu rom, cu malţ sau cu tequila. Pe cealaltă am folosit-o drept capcană pentru ochii albaştri şi căprui ai oamenilor care au răspuns la toate întrebările. În câţiva ani le-am umplut pe amândouă, iar când s-a ajuns să îmi scăpe lucruri pe drum, le-am cârpit cu aţă fiartă într-un cazan cu puţină dragoste, două vârfuri de curaj şi compasiune cât să-mi cuprindă orgoliul. Şi eram mândră şi limba mi se despicase atât cât să-mi curgă puţin sarcasm pe bărbie atunci când vorbesc, iar miopia aproape mi se dizolvase în dulceaţa de buze.
Şi cum se vedea tinereţea de după ochelari: eu ducând în spate două şosete ca două valize de bumbac udat de ploile din ultimii douăzeci şi doi de ani. Să fi ştiut eu că viaţa nu se cară în spate, ci se târeşte şi singură după miros, aş fi făcut mai rar popasuri. Să notez că viaţa mea nu călătoreşte într-un singur loc. Spre exemplu, ieri, vizita prostituate la Belgrad, azi e la Verona, mâine face cumpărături la Barcelona, se urcă pe vapor şi îşi întinde cearşaful la Ibiza ca să se bronzeze pentru Lisabona; în toamnă ia lecţii de înot la Veneţia, weekendul viitor se rătăceşte la mare şi tot atunci sare cu praşuta, cu toate că nu vede nimic şi presimt că o să aibă dureri oribile de burtă; pe motoare merge seara, la Woody Allen în minte a reuşit să se uite şase ore şi de obsesii nu s-a lăsat nicicând. Este un lucru de care se împiedică: felul în care i se strigă din şosete nume murdare şi utopice ca egoism sau superficialitate. Din faţă se vede mereu zâmbetul, în spate se despoaie plictiseala pe care au şi pus etichetă de fantezie lubrifiată cu alcool.
Azi am întors şosetele pe dos şi tot n-am reuşit să dau de pastila pentru înţelepciune. Am îmbrăcat rochia unei bunici ca să păcălesc măcar nasul cel lung al conştiinţei şi să mă pot culca liniştită sub ochii tuturor. Indignarea se cloceşte ca un cântec vechi de 60 de ani în iTunes:
Frankie Valli - Begging
Şi cum se vedea tinereţea de după ochelari: eu ducând în spate două şosete ca două valize de bumbac udat de ploile din ultimii douăzeci şi doi de ani. Să fi ştiut eu că viaţa nu se cară în spate, ci se târeşte şi singură după miros, aş fi făcut mai rar popasuri. Să notez că viaţa mea nu călătoreşte într-un singur loc. Spre exemplu, ieri, vizita prostituate la Belgrad, azi e la Verona, mâine face cumpărături la Barcelona, se urcă pe vapor şi îşi întinde cearşaful la Ibiza ca să se bronzeze pentru Lisabona; în toamnă ia lecţii de înot la Veneţia, weekendul viitor se rătăceşte la mare şi tot atunci sare cu praşuta, cu toate că nu vede nimic şi presimt că o să aibă dureri oribile de burtă; pe motoare merge seara, la Woody Allen în minte a reuşit să se uite şase ore şi de obsesii nu s-a lăsat nicicând. Este un lucru de care se împiedică: felul în care i se strigă din şosete nume murdare şi utopice ca egoism sau superficialitate. Din faţă se vede mereu zâmbetul, în spate se despoaie plictiseala pe care au şi pus etichetă de fantezie lubrifiată cu alcool.
Azi am întors şosetele pe dos şi tot n-am reuşit să dau de pastila pentru înţelepciune. Am îmbrăcat rochia unei bunici ca să păcălesc măcar nasul cel lung al conştiinţei şi să mă pot culca liniştită sub ochii tuturor. Indignarea se cloceşte ca un cântec vechi de 60 de ani în iTunes:
Frankie Valli - Begging
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu