N-am scris niciodată despre avionul meu, un Jumbo Jet franţuzesc, visător până în cel de-al şaptelea cer, care purta mereu o eşarfă în două culori - albastru şi verde. Îl primisem cadou de ziua celui de-al doilea prenume al meu, Maria, pe care nu-l sărbătoream niciodată vara, ci în septembrie, când se făcea mustul în podgoria lui tata şi puteam să dau de băut peste măsură. Şi acest avion, un Jumbo Jet franţuzesc, visător până în cel de-al şaptelea cer, care purta mereu o eşarfă în două culori - albastru şi verde, locuia cu mine într-o garsonieră îngustă de pe strada Răsăritului.
Adevărul este că eram amândoi fericiţi, mai ales în serile în care mă lua în spate şi mă plimba pe deasupra Bucureştiului, să văd şi eu, nu doar piloţii cu brevete, cum arată acoperişurile caselor din Pipera şi terasele blocurilor din Băneasa. Mie şi avionului meu, un Jumbo Jet franţuzesc, visător până în cel de-al şaptelea cer, care purta mereu o eşarfă în două culori - albastru şi verde, ne plăcea foarte mult să aterizăm în cele mai nesperate locuri: pe statuia ecvestră a lui Carol, din faţa Bibliotecii Universitare, pe o pană netedă a Statuii Aviatorilor, chiar şi pe prichiciul unei ferestre de la etajul 12 al Casei Poporului. În fine, aţi înţeles cât de aventuros era avionul meu, un Jumbo Jet franţuzesc, visător până în cel de-al şaptelea cer, care purta mereu o eşarfă în două culori - albastru şi verde.
Fericirea nu avea să dureze mult, căci aşa cum se face în orice cuplu, unul dintre noi a descoperit că nu şi-a descoperit limitele. Din păcate pentru plimbările noastre nocturne, avionul meu a plecat într-o vacanţă nici prea scurtă, nici prea lungă, din care avea să câştige nu doar linişte spirituală – desigur, spirituală pe cât poate simţi un un Jumbo Jet franţuzesc-, ci şi un rezervor plin de bani pe care avea să-i folosească pentru amândoi, aşa cum singur mi-a mărturisit, pentru călătorii de câte o noapte în cele mai înalte capitale ale lumii. Numai eu ştiam că nu va fi aşa. Chiar şi când îmi promitea că vom ajunge la Reykjavik ca să aterizăm, o Doamne, pe vârful bisericii Hallgrímskirkja, eram convinsă că nu se va întâmpla, căci avionul meu, pe lângă ca era visător până în cel de-al şaptelea cer, mai eram şi mitoman şi, uneori, mai ales în serile cu lună plină, devenea melancolic, chiar depresiv. Am încercat să-l fac să se răzgândească, amintindu-i că viciul său, chiar şi mărunt, îl va împiedica să zboare distanţe lungi. Avionul meu, un Jumbo Jet franţuzesc, ştiţi deja, fuma foarte des şi nu ţigări cu filtru din pachete cu mesaje slab reprezentate în poze, ci trabucuri Diplomaticos numărul 7, din cutii uriaşe din piele.
Avionul meu, un Jumbo Jet franţuzesc, visător până în cel de-al şaptelea cer, care purta mereu o eşarfă în două culori - albastru şi verde nu m-a luat în seamă, dar nici în răspăr, ci m-a sărutat pe frunte de rămâi cu bine şi s-a angajat la o companie locală, unde s-a lăsat umplut pentru prima oară cu oameni, cu bagaje, dar mai ales cu vise periculoase ca să pornească spre o destinaţie cu nume exotic, cum e Honolulu sau Tijuana sau Jakarta, nu ştiu precis. Imediat după ce s-a ridicat în ceruri, şi-a scos un trabuc şi s-a relaxat. Dar, pe măsură ce urca, se simţea din ce în ce mai aproape de casă, nu cea de pe Răsăritului, ci de cea sufletească, da, avionul meu, pe lângă visare, eşarfă, mitomanie, melancolie şi depresie, avea şi suflet. Din amalgamul de visare pe care îl primise încă din producţie, nori şi fanteziile oamenilor care erau la bord s-a născut dorinţa avionului meu de ajunge cât mai sus. Sus de tot, vă spun, mai departe de al nouălea cer, mai departe de raiul aviatorilor, tocmai pe soare.
Acum, la final de poveste, trebuie să aflaţi că avionul meu, un Jumbo Jet franţuzesc, visător până în cel de-al şaptelea cer, care purta mereu o eşarfă în două culori - albastru şi verde, a plecat de acasă şi nu s-a mai întors nici astăzi, căci a aterizat pe soare, sunt convinsă, îmi povestise de câteva ori visul ăsta, dar eu am omis să vi-l împărtăşesc de la început.
Adevărul este că eram amândoi fericiţi, mai ales în serile în care mă lua în spate şi mă plimba pe deasupra Bucureştiului, să văd şi eu, nu doar piloţii cu brevete, cum arată acoperişurile caselor din Pipera şi terasele blocurilor din Băneasa. Mie şi avionului meu, un Jumbo Jet franţuzesc, visător până în cel de-al şaptelea cer, care purta mereu o eşarfă în două culori - albastru şi verde, ne plăcea foarte mult să aterizăm în cele mai nesperate locuri: pe statuia ecvestră a lui Carol, din faţa Bibliotecii Universitare, pe o pană netedă a Statuii Aviatorilor, chiar şi pe prichiciul unei ferestre de la etajul 12 al Casei Poporului. În fine, aţi înţeles cât de aventuros era avionul meu, un Jumbo Jet franţuzesc, visător până în cel de-al şaptelea cer, care purta mereu o eşarfă în două culori - albastru şi verde.
Fericirea nu avea să dureze mult, căci aşa cum se face în orice cuplu, unul dintre noi a descoperit că nu şi-a descoperit limitele. Din păcate pentru plimbările noastre nocturne, avionul meu a plecat într-o vacanţă nici prea scurtă, nici prea lungă, din care avea să câştige nu doar linişte spirituală – desigur, spirituală pe cât poate simţi un un Jumbo Jet franţuzesc-, ci şi un rezervor plin de bani pe care avea să-i folosească pentru amândoi, aşa cum singur mi-a mărturisit, pentru călătorii de câte o noapte în cele mai înalte capitale ale lumii. Numai eu ştiam că nu va fi aşa. Chiar şi când îmi promitea că vom ajunge la Reykjavik ca să aterizăm, o Doamne, pe vârful bisericii Hallgrímskirkja, eram convinsă că nu se va întâmpla, căci avionul meu, pe lângă ca era visător până în cel de-al şaptelea cer, mai eram şi mitoman şi, uneori, mai ales în serile cu lună plină, devenea melancolic, chiar depresiv. Am încercat să-l fac să se răzgândească, amintindu-i că viciul său, chiar şi mărunt, îl va împiedica să zboare distanţe lungi. Avionul meu, un Jumbo Jet franţuzesc, ştiţi deja, fuma foarte des şi nu ţigări cu filtru din pachete cu mesaje slab reprezentate în poze, ci trabucuri Diplomaticos numărul 7, din cutii uriaşe din piele.
Avionul meu, un Jumbo Jet franţuzesc, visător până în cel de-al şaptelea cer, care purta mereu o eşarfă în două culori - albastru şi verde nu m-a luat în seamă, dar nici în răspăr, ci m-a sărutat pe frunte de rămâi cu bine şi s-a angajat la o companie locală, unde s-a lăsat umplut pentru prima oară cu oameni, cu bagaje, dar mai ales cu vise periculoase ca să pornească spre o destinaţie cu nume exotic, cum e Honolulu sau Tijuana sau Jakarta, nu ştiu precis. Imediat după ce s-a ridicat în ceruri, şi-a scos un trabuc şi s-a relaxat. Dar, pe măsură ce urca, se simţea din ce în ce mai aproape de casă, nu cea de pe Răsăritului, ci de cea sufletească, da, avionul meu, pe lângă visare, eşarfă, mitomanie, melancolie şi depresie, avea şi suflet. Din amalgamul de visare pe care îl primise încă din producţie, nori şi fanteziile oamenilor care erau la bord s-a născut dorinţa avionului meu de ajunge cât mai sus. Sus de tot, vă spun, mai departe de al nouălea cer, mai departe de raiul aviatorilor, tocmai pe soare.
Acum, la final de poveste, trebuie să aflaţi că avionul meu, un Jumbo Jet franţuzesc, visător până în cel de-al şaptelea cer, care purta mereu o eşarfă în două culori - albastru şi verde, a plecat de acasă şi nu s-a mai întors nici astăzi, căci a aterizat pe soare, sunt convinsă, îmi povestise de câteva ori visul ăsta, dar eu am omis să vi-l împărtăşesc de la început.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu