Ficţiune cu omăt

M-am pornit să scriu despre o cădere de calciu de pe strada Mărăşeşti, petrecută într-o dimineaţă de iarnă cu zăpadă, eu am tălpile goale şi un pardesiu cadrilat. Cu o seară în urmă pierd un pariu cu frigiderul, nu mai am voie să mănânc coaja a zece ouă crude cum mi-e obiceiul şi mă pune spontaneitatea să joc X şi 0 până în zori cu o şosetă îmbulinată care tuşeşte constant pudră aromatizată. Îmi pierd cămaşa, pantalonii şi cizmele de cauciuc. Şi pare să fie sfârşitul lumii abia dimineaţa, după ce se opreşte ninsoarea şi plec desculţă către agenţie, am doar pardesiu cadrilat cu buzunare adânci, foarte adânci şi tot pe atât de goale. Dacă mi-e frig? Mi-e teamă că de la nesomn nu-mi mai simt degetele şi merg mecanic ca pe bicicletă, aş vrea o bicicletă acum, da, una cu steag alb, obrajii sunt roşii, dar la ce bun dacă nu mai am nici măcar şosete. Şi, pe când repet în gând cum să-mi maschez ruşinea, naturaleţea e încăpăţânată, căci pe sub pardesiu am mai nimic, unde să mă ascund? Merg şi am impresia că o să întârzii. Şoseta îmbulinată avea să trişeze multă vreme după asta chiar şi la şah, cine a mai pomenit să pui Nebunul în locul Calului? hop-hop în formă de litera L, aproape că am îngheţat. Undeva între E1 şi D8 îmi curg din buzunare pastiluţe albe, zeci de pilule netede, cerculeţe solide, fum îmbălsămat cu albuş şi praf de coajă de ou se ridică în rotocoale, iar din vârfurile firelor de păr se pornesc avalanşe de alte pilule de calciu albicioase, alburii, dar în linişte, căci se rostogolesc în zăpadă şi, ironia dimineţii, nu le vede nimeni. Sunt eu, desculţă, şi am o cădere de calciu.