Sufrageria de creaţie

M-au închis în colivia pe care au agăţat-o de tavan săptămâna trecută. Când am văzut-o prima dată m-am gândit că e un balansoar în care o să-mi odihnesc pleoapele şi o să-mi legăn cuvintele, lenevind pe banca de lemn din interior ca pe patul cu saltea de fân pe care nu am dormit niciodată, dar la care am visat în nenumărate veri când mă culca bunica în aşternuturi apretate, cu geamul deschis ca să aud greierii.

M-au închis în colivia pe care au agăţat-o în tavan săptămâna trecută. Mi-au dat sâmburi de cireşe fierte şi apă caldă, strânsă după ploaia de sâmbătă, de undeva de la poalele curcubeului care săpa la temelia celui mai vizitat spital de boli contagioase. M-a cuprins febra de îndată ce mi-am dat seama că balansoarul e o cuşcă şi că scârţâie îngrozitor, iar din balamalele uriaşe curge sirop de rugină chiar pe vârfurile pantofilor mei. M-am descălţat şi i-am aruncat în Doi Oameni care se uitau în monitoare. Nu s-a clintit nici unul. Nu au scos o vorbă.

Mi-am privit degetele, toate degetele, unghiile, toate unghiile, mi-am pus căştile şi am început să ascult Vacaciones en Chile. Colivia devenea din ce în ce mai strâmtă. Pe la ora patru deja îmi ieşise nasul printre gratii, iar ochelarii se blocaseră între două stinghii, obligându-mă să privesc doar înainte, în monitorul cu professional picture effect. Într-un document word deschis la pagina nouă, diacriticele făceau pillates, după cum le cânta winampul; punctul se iubea cu virgula sub spacebar, iar parantezele se desfăceau în aşa hal încât litera X s-a triplat la fiecare paragraf. În footnote, fără niciun fel de steluţă (se strânseseră bisericuţe în header ca să vadă mai bine ce se întâmplă în pagină), scria: ATEN]IE, IUBIRE! Tastatura era setată pe english united kindom, iar butonul delete îşi dăduse demisia cu câteva ore în urmă, convingându-i pe insert şi pe backspace să se mute cu el într-o multinaţională de dans contemporan şi creativ ca dubluri pentru ligamente de tastatură.

La ora cinci şi douăzeci am apucat gratiile între pumni şi am început să trag de ele ca nebuna, smucindu-le de parcă venise sfârşitul lumii sau măcar săptămâna de reduceri la Mango. Doi Oameni erau la fel de înfipţi în scaunele lor, cu mâinile făcute căuş pentru mouse. M-am dezbrăcat de caracter, l-am izbit de câteva ori de uşa coliviei, l-am muşcat cu poftă până l-am făcut firmituri şi am început să-l mănânc, fără să mă ating de sâmburii de cireşe sau de apa de curcubeu. Până la şase şi jumătate eram iar eu, iar colivia devenise casă din hârtie creponată. M-am aşezat în faţa monitorului, mi-am scos portavocea din sertarul biroului şi am început să strig la literele din pagină, înjurând ca băieţii cu maiouri de pe strada Poteraşi. Undeva, în spatele meu, Gargamel îmbrăcat în costum Prada vomita în poşetă discursul de dimineaţă, avea vertijuri şi vedenii monocrome şi nici măcar nu începuse să regrete că agăţase colivia fix în mijlocul sufrageriei de creaţie.