Excuse me while I kiss the sky

Într-una din zilele de miercuri o să mă aşez pe toate scaunele şi o să beau din toate cănile cu ceai verde câteva guri cu care o să ud florile din sala de şedinţe şi de întruniri. Odată cu setea o să vină somnul de amiază pe care aş vrea să-l mai prind o dată până ies la pensie, somnul de miercuri, să zicem, de la ora paisprezece, când briefurile sunt doldora de promoţii şi inaugurări de magazine.

Ochii se închid cu lene de pisică, iar degetele se pipăie cu butoanele de la tastatură şi îmi proiectează pe burtă un film de scurt metraj cu guri care râd şi se pupă o dată la cinci minute, umezesc umerii cu febră musculară şi coboară spre tălpi ca să le întrebe de ce au degetele atât de strâmbe. Tălpile nu ştiu să răspundă, se freacă una de alta şi buricul o ia din loc ca un titirez tras de o sfoară din gumă de mestecat. Doi fluturi ieşiti din urechi îşi spală aripile cu salivă, devin albinoşi excentrici, fără mustăţi, chiar şi fără polen pe şira spinării de mătase. Îşi dau drumul pe sănii de piele moartă şi se opresc pe genunchi, acoperind toate cicatricile. Din gură începe să curgă cafea peste aluniţe, pistruii au atacuri de panică, se îmbulzesc pe sfârcuri şi construiesc turnuri babel lipite cu picături de sudoare. Pe nas, proptită în cap, e Bjork care cântă Oceania, într-o limbă pe care nici gărgăriţele cu ochelari din emisfera stângă nu o cunosc. Din nări ies note muzicale ca aburii iuţi de saramură şi chitara lui Jimi Hendrix care începe să vibreze atât de tare că se pornesc inundaţii din fire de păr. Bjork se opreşte din cântat, urcă pe frunte, se înveleşte cu bretonul şi-mi şopteşte: Excuse me while I kiss the sky.