Prea zicerea zilei de luni

Dacă aş număra nopţile în care am adormit gâfâind şi bâiguind despre oameni care se îndrăgostesc forever and ever, aş zice că bărbatul ăsta de-mi zâmbeşte de sub cearşaf, din tavan sau de la o masă cocoţată pe terasa unei case vechi, nu o să se dea jos de pe pieptul meu până nu mă aude spunând te iubesc. Oboseala nu mai e ediţie specială, în direct, a devenit serialul în care îmi port cearcănele ca pe nişte cercei extravaganţi. Un serial românesc, cu două personaje, mult dialog, dar fără onomatopee spaniole. Aşa se face că toate melodiile sunt scrise pentru mine şi cântate de singura gură care mă muşcă de umeri şi îmi sărută degetele. Coapsele miros a marţipan chiar şi atunci când le frec cu spumă de cireşe. Nu am ce face, mă scufund într-o gură flămândă ca într-o mlaştină de dulceaţă, alunec uşor spre un pat atât de îngust, încât visez bidimensional. Bi, adică doi. Amândoi, vreau să spun. Iar când ajung acolo, promit să vă trimit ceva dulce, ţigări şi câte o cupă de şampanie din care o să beţi şi o să vă simţiţi atât de fericiţi, încât o zi întreagă în loc de propoziţii interogative şi afirmative o să spuneţi: te iubesc!