În pace

Mereu este un om cu mine în casă, chiar şi atunci când încui uşa de două ori. Omul drag adoarme lângă mine, pe jumătate gol, pe jumătate ud, sforăie şi se trezeşte din senin ca să-mi spună că a visat broscuţe cu ochi de aur.

Când omul drag pleacă, cearşafurile se schimonosesc printre perne, ceasurile sunt leneşe, nu curge decât apă fierbinte şi aerul clocoteşte, ţigările sunt de două ori mai scurte, iar muzica plângăcioasă.

Atunci intră pe fereastră un om-prieten-de-demult, aduce cu el caietele de fizică şi scuzele penibile de la ora de educaţie plastică din liceu, se uită pierdut prin cameră, l-a năucit sfiala cimentului care curge printre şinele de tramvai ca o pastă de fondant grunjos între două foi de napolitane. Omul-prieten-de-demult se apropie rapid de mine, numai că se împiedică de albumul de fotografii, îi cade casca de motociclist din mână şi rămâne întins pe spate ca o cămaşă aruncată pe margine de canapea. Mă sâsâie de pe podea, ca din penultima bancă, la orele de limba română, „Sssstrivesssste corola de minuni a lumii, Ladysssstarlight!” Nu-l bag în seamă, s-a dus joaca odată cu toca furată din cancelarie. Se aude o bufnitură, apoi un vârcolac care cască şi în trei minute omul-prieten-de-demult dispare între două fotografii de la balul de absolvire din liceu.

Mi-a fost greu să recunosc, nu pot să decupez fantome din fotografii color doar ca să îmi împart noaptea cu un om-prieten-de-demult care a plecat pentru totdeauna fără să-şi ia rămas bun.