Eiland

M-am întors pentru a şasea, şaptea oară acolo. O vizitam mai ales iarna şi toamna târziu, când apa e liniştită şi luna atât de mică încât nu vezi broaştele care sar de pe mal. Adevărul e că insula arată ca o tigaie cu coadă (din cele în care se prăjesc în smoală trotuarele) care pluteşte pe un lac; a prins cruste negricioase de asfalt – potecile mărginite de bănci cu spătar şi coşuri de gunoi înguste în care sticlele de Salitos joacă twister cu cele de Nestea.

Vara, şi asta am aflat abia aseară, coboară din paradis sălcii cu plete de ciocolată cu fistic şi corcoduşi cu ţepi de Hubba Bubba în care se aleargă şopârle de jeleu. În afară de noi (trei băieţi şi o fată), nu sunt oameni şi nici nu prea se aud lucruri pe insulă. Ce-i drept se vorbeşte mult şi prost, de cele mai multe ori despre cum n-ar trebui să mergi în patru labe pe marginea lacului ca să nu şifonezi iarba sau despre cum Colt ar putea fi nume irlandez, sinonimul pentru un oarecare George din Brăila. O singură dată am auzit vorbindu-se despre fizică, se rezolva problema căderii mele de pe cel mai mare zgârie-nori din America Latină, la greutatea mea de 58 şi înălţimea de aproape 170, de aflat timpul, vai, timpul stă în loc pe insulă! De fapt, uneori am impresia că nu am plecat niciodată de acolo, că stăm cu toţii turceşte pe rădăcinile crescute din apă şi fumăm cu pretenţii de filosofi, invocând soarele mic din brichetă şi înghiţind porţia de ameţeală printre sughiţuri care se sfârşesc cu lacrimi de râs.

Pe insulă e întotdeauna luna care îşi scaldă rotunjimile în lac şi intră în vorbă, de fiecare dată numai cu mine, imediat după ce mi se termină apa din sticlă, şi mă întreabă mai ales despre pământul de sub picioarele mele. Cine îl învârte? Ce este echilibrul? Cum e să ai picioare? Cum ar fi să ai doar genunchi? Nu-ţi sufli nasul? Nu eşti prea subţire îmbrăcată? De ce nu ţi-ai lăsat dorul acasă? Şi sunt multe întrebări, aşa de multe că mă apucă atacurile de dor. Înghit două pilule cu paracetamol ca să domolesc tremuratul şi mă adăpostesc sub pietre cu ţigara în gură, stârnind viermii şi larvele lor grăsune. Şi-atunci se întâmplă: luna îşi face gargară cu apa din lac, plescăie şi îmi suge lobul urechii până îmi pocnesc sfârcurile. Se porneşte vântul prin iarbă şi luna aleargă năucă de partea celaltă a norilor, mă lasă în întuneric doar cu sclipirea din ochi. Ies de sub piatră odată cu fumul din ţigară şi cu o şoaptă îngrijorată, a plecat? Începe răcoarea, cămaşa e prea subţire, iar braţele care ţin de frig nu au învăţat încă să cadă din senin pe insulă. Luna nu mai este, nu mai sunt nici eu, mi-a rămas doar nasul pe o creangă de salcie, săracul, înfofolit în şerveţele fără parfum, bâiguind în legea lui despre vremea de pe lună.

Şi ajung acasă, unde mă iau în primire vocile din mintea mea, vorbesc foarte tare, nici nu-mi dau seama dacă mă ceartă, fac eforturi să se sincronizeze şi mă întreabă sec: ce legătură are răceala cu luna?