Poate că m-am pripit când am zis că nu sunt superstiţioasă şi că marţi e o zi ca oricare alta. După o săptămână învolburată, tind să înjur dizgraţios şi să cred că 13 e mai mult decât un număr simpatic care mă duce cu gândul la un coşar care merge tiptil pe un acoperiş ascuţit, căutând să prindă pisici negre într-o plasă de fluturi. Sechele din copilărie.
Am trecut cu vederea cele 30 de ore(în 2 zile) de sclavie benevolă, dacă pot să-i spun aşa cu voce tare, exact pe plantaţia cu care am semnat contract în urmă cu un an şi mai bine, dar zău dacă nu m-am simţit incredibil de prost cu mine şi luni şi marţi şi miercuri şi joi şi... despre azi nu ştiu, că încă nu s-a încheiat. Pe de o parte, prost că a trebuit să-mi cer scuze pentru ceva ce nu depindea direct de mine. Pe de altă parte, prost că m-am holbat vreme de 10 minute în vitrina cu piscină de la Marriott, întrebându-mă dacă nu-mi stătea mai bine blondă/brună/roşcată cu picioare lungi şi minte îngustă, dar suficient de dotată (aş, nici vorbă de isteţime) cât să pun mâna pe un respectabil om de afaceri babalâc care adoarme citind Times, la bar, la restaurant, pe scări, în lift, la recepţie. Un "Helou mistăr Roberţson, how nais tu see iu aghein. Welcome to...aa... at Marriott. Ior rum iz expecting iu. And ior hor, tuu" suficient de bătrân cât să fie putred de bogat, dar nu prea bolnav cât să mă ţină minte. M-am scuturat de frică şi de scârbă de ce-a putut să-mi debiteze mintea în doar 10 minute, în timp ce priveam o piscina mai pretenţioasă. Unde mai pui că nici măcar nu ştiu să înot. Am dat vina pe nesomn.
Cu câteva ore înainte de inopinatul delir cu piscina am făcut cunoştinţă cu breasla hostesselor. Fără nicio răutate, bineaţivenit, poftim, mulţimim, văinvitamînsală şi două-trei zâmbete în evantai sunt suficiente, God dammit! Eu le-aş scădea din simbrie pentru fiecare "Fată, ai fost la casting acolo unde te-am trimis eu săptămâna trecută, că mi-a zis doamna Mariana că nu ai ajuns şi m-am întrebat dacă e adevărat, că eu doar îţi spusesem să te duci şi îţi dădusem şi adresa şi i-am zis că poate nu ai nimerit locul, dar nu avea cum să nu-l nimereşti că au clădirea aia mare chiar pe Victoriei, la rond, unde sunt taxiurile pe care le luam noi în vară, cand mergeam in Fratelli şi ne îmbătam cu cocktailuri roz pe care ni le cumpărau francezii ăia care ne trimiteau cu şoferul acasă. Deci, te-ai dus?" A optat pentru da.
Revenind la note mai coerente, am aterizat ca tipul din reclama la Prigat într-o bancă, "Mă scuzaţi..." şi am zâmbit frumos, sperând că asta va suplini sărăcia cifrei mele de salariu (aia trecută în contract, nu vorbesc de frauda stăpânitorilor mei şi de complicitatea mea de bovină), care fie vorba între noi şi între toţi angajaţii Raiffesein de la Agenţia Muncii, este de râsul curcilor şi nu-ţi permite să-ţi deschizi nici măcar un card de cumpărături. Dacă aş fi avut cu 12 ani mai puţin, aş fi întors spatele şi aş fi zis: "Nici nu voiam!". Da' aşa, am zis bună ziua, am zâmbit ca să nu plâng şi am ieşit pe uşa băncii, blestemând săptămâna asta pentru că, nu-i aşa, când eşti furios Doamne păzeşte să dai vina pe tine!
Iar, la final, un scurt fragment dintr-un program de circ şi variete, surprins de Media Express într-o tipăritură al cărei conţinut este oferit cu înţelepciune de oamenii de afaceri digitale prin satelit, prin cablu coaxial, prin fibră optică, triple play, DTH şi pay TV, privind chestiunea de media-planning (limbaj de surcele, ce mai!):
"(...) reclamele din ziare, reviste sau cărţi rămân ani de zile în casa cititorului, pe când reclama TV dispare în eter, pleacă pentru totdeauna"
Well, of course, dacă aş fi reclamă TV şi eu aş pleca dacă cineva ar citi o carte sau un ziar în faţa televizorului, în timp ce eu rulez cu frenezie. Zic rulez ca să susţin titlul postului, nu de alta.
