Meet my boyfriend

EXCLUSIVITATEA începe când se spulberă MISTERUL.
POZE!!!
Headlainuri!!!
Esplicaţii!!!

"Negru În Faţa Ochilor", decât fotografie fără bliţ

-tablou-
"Moartea De Zahăr", când doi se hulubesc, pisica îţi mănâncă limba

Ficţiune cu omăt

M-am pornit să scriu despre o cădere de calciu de pe strada Mărăşeşti, petrecută într-o dimineaţă de iarnă cu zăpadă, eu am tălpile goale şi un pardesiu cadrilat. Cu o seară în urmă pierd un pariu cu frigiderul, nu mai am voie să mănânc coaja a zece ouă crude cum mi-e obiceiul şi mă pune spontaneitatea să joc X şi 0 până în zori cu o şosetă îmbulinată care tuşeşte constant pudră aromatizată. Îmi pierd cămaşa, pantalonii şi cizmele de cauciuc. Şi pare să fie sfârşitul lumii abia dimineaţa, după ce se opreşte ninsoarea şi plec desculţă către agenţie, am doar pardesiu cadrilat cu buzunare adânci, foarte adânci şi tot pe atât de goale. Dacă mi-e frig? Mi-e teamă că de la nesomn nu-mi mai simt degetele şi merg mecanic ca pe bicicletă, aş vrea o bicicletă acum, da, una cu steag alb, obrajii sunt roşii, dar la ce bun dacă nu mai am nici măcar şosete. Şi, pe când repet în gând cum să-mi maschez ruşinea, naturaleţea e încăpăţânată, căci pe sub pardesiu am mai nimic, unde să mă ascund? Merg şi am impresia că o să întârzii. Şoseta îmbulinată avea să trişeze multă vreme după asta chiar şi la şah, cine a mai pomenit să pui Nebunul în locul Calului? hop-hop în formă de litera L, aproape că am îngheţat. Undeva între E1 şi D8 îmi curg din buzunare pastiluţe albe, zeci de pilule netede, cerculeţe solide, fum îmbălsămat cu albuş şi praf de coajă de ou se ridică în rotocoale, iar din vârfurile firelor de păr se pornesc avalanşe de alte pilule de calciu albicioase, alburii, dar în linişte, căci se rostogolesc în zăpadă şi, ironia dimineţii, nu le vede nimeni. Sunt eu, desculţă, şi am o cădere de calciu.

Pilulie

Dacă luam de luni pilulele de suprasolicitare şi-mi făceam de lucru la lungul nasului, acum nu mai aveam nevoie de o fiolă de supranaturaleţe care să magnetizeze unghiile radioactive şi amprentele lichide ale mâinilor bucureşteanului de neconceput. Îndată citesc instrucţiunile de salvare a lumii interioare, de pe eticheta dosită sub talpa mătăhăloasă a unui sentiment de fierbinţeală definitivă. Azi mi-am dat seama că, acceptând sarcinile pozitive ale buzelor şi negative ale cuvintelor, aerul se insinuează între ele cu clipoceli de cristalinitate, nu ştiu dacă mă urmăriţi, ochii tăinuiesc frica mini-frisoanelor de pe ceafă, o frică justificată de a nu le fi tăiate unghiile şi de a nu le fi epilate gambele. Cine poate scorni un gând mai halucinant decât o comă provocată de beatitudine?

De cumpărat capsule de liniştire, căci, până începe toamna, mai este de sărbătorit cam o jumătate de lună de regim setimental cu suc de struguri şi creier la micul dejun.

Jumbo Jet la răsărit

N-am scris niciodată despre avionul meu, un Jumbo Jet franţuzesc, visător până în cel de-al şaptelea cer, care purta mereu o eşarfă în două culori - albastru şi verde. Îl primisem cadou de ziua celui de-al doilea prenume al meu, Maria, pe care nu-l sărbătoream niciodată vara, ci în septembrie, când se făcea mustul în podgoria lui tata şi puteam să dau de băut peste măsură. Şi acest avion, un Jumbo Jet franţuzesc, visător până în cel de-al şaptelea cer, care purta mereu o eşarfă în două culori - albastru şi verde, locuia cu mine într-o garsonieră îngustă de pe strada Răsăritului.

Adevărul este că eram amândoi fericiţi, mai ales în serile în care mă lua în spate şi mă plimba pe deasupra Bucureştiului, să văd şi eu, nu doar piloţii cu brevete, cum arată acoperişurile caselor din Pipera şi terasele blocurilor din Băneasa. Mie şi avionului meu, un Jumbo Jet franţuzesc, visător până în cel de-al şaptelea cer, care purta mereu o eşarfă în două culori - albastru şi verde, ne plăcea foarte mult să aterizăm în cele mai nesperate locuri: pe statuia ecvestră a lui Carol, din faţa Bibliotecii Universitare, pe o pană netedă a Statuii Aviatorilor, chiar şi pe prichiciul unei ferestre de la etajul 12 al Casei Poporului. În fine, aţi înţeles cât de aventuros era avionul meu, un Jumbo Jet franţuzesc, visător până în cel de-al şaptelea cer, care purta mereu o eşarfă în două culori - albastru şi verde.

Fericirea nu avea să dureze mult, căci aşa cum se face în orice cuplu, unul dintre noi a descoperit că nu şi-a descoperit limitele. Din păcate pentru plimbările noastre nocturne, avionul meu a plecat într-o vacanţă nici prea scurtă, nici prea lungă, din care avea să câştige nu doar linişte spirituală – desigur, spirituală pe cât poate simţi un un Jumbo Jet franţuzesc-, ci şi un rezervor plin de bani pe care avea să-i folosească pentru amândoi, aşa cum singur mi-a mărturisit, pentru călătorii de câte o noapte în cele mai înalte capitale ale lumii. Numai eu ştiam că nu va fi aşa. Chiar şi când îmi promitea că vom ajunge la Reykjavik ca să aterizăm, o Doamne, pe vârful bisericii Hallgrímskirkja, eram convinsă că nu se va întâmpla, căci avionul meu, pe lângă ca era visător până în cel de-al şaptelea cer, mai eram şi mitoman şi, uneori, mai ales în serile cu lună plină, devenea melancolic, chiar depresiv. Am încercat să-l fac să se răzgândească, amintindu-i că viciul său, chiar şi mărunt, îl va împiedica să zboare distanţe lungi. Avionul meu, un Jumbo Jet franţuzesc, ştiţi deja, fuma foarte des şi nu ţigări cu filtru din pachete cu mesaje slab reprezentate în poze, ci trabucuri Diplomaticos numărul 7, din cutii uriaşe din piele.

Avionul meu, un Jumbo Jet franţuzesc, visător până în cel de-al şaptelea cer, care purta mereu o eşarfă în două culori - albastru şi verde nu m-a luat în seamă, dar nici în răspăr, ci m-a sărutat pe frunte de rămâi cu bine şi s-a angajat la o companie locală, unde s-a lăsat umplut pentru prima oară cu oameni, cu bagaje, dar mai ales cu vise periculoase ca să pornească spre o destinaţie cu nume exotic, cum e Honolulu sau Tijuana sau Jakarta, nu ştiu precis. Imediat după ce s-a ridicat în ceruri, şi-a scos un trabuc şi s-a relaxat. Dar, pe măsură ce urca, se simţea din ce în ce mai aproape de casă, nu cea de pe Răsăritului, ci de cea sufletească, da, avionul meu, pe lângă visare, eşarfă, mitomanie, melancolie şi depresie, avea şi suflet. Din amalgamul de visare pe care îl primise încă din producţie, nori şi fanteziile oamenilor care erau la bord s-a născut dorinţa avionului meu de ajunge cât mai sus. Sus de tot, vă spun, mai departe de al nouălea cer, mai departe de raiul aviatorilor, tocmai pe soare.

Acum, la final de poveste, trebuie să aflaţi că avionul meu, un Jumbo Jet franţuzesc, visător până în cel de-al şaptelea cer, care purta mereu o eşarfă în două culori - albastru şi verde, a plecat de acasă şi nu s-a mai întors nici astăzi, căci a aterizat pe soare, sunt convinsă, îmi povestise de câteva ori visul ăsta, dar eu am omis să vi-l împărtăşesc de la început.

Am nevoie de încă un păcat

Cast (în ordinea arsurilor de pe umeri):
El - Spate albinos
Eu - Eu
Ele - Două Palme

Soundtrack:

Spate albinos, care locuia până nu demult într-o scoică de la Marea Nordului (de dragul scenografiei, în fericirea ţinutului rece şi umed încastrată între tihna şi meditaţia fiordurilor), a primit în prăjitura cu somon pe care obişnuia să o mănânce la prânz, un răvaş de la două Palme prietene din Suedia care îl anunţau că va apărea ultimul lor film bukkake/gangbang şi pe DVD-urile din Oslo şi i-au promis că îi dau detalii la concertul Muse din România. Spate albinos a chiuit de exaltare ca un adevărat nordic - cu ochii albaştri injectaţi şi cu limba îngheţată - şi-a luat rucsacul pe el şi a profitat de unicul zbor interstelar din acea toamnă spre Bucureşti. După concert, Spate albinos s-a împrietenit cu mine şi a început din spontaneitatea mea o călătorie ezoterică în Vamă, unde l-am convins că se va topi de dragul meu şi al soarelui pe care el nu-l văzuse niciodată atât de aproape. Povestea nu are o continuare pertinentă, căci nu am primit permisiunea lui de a oferi detalii despre licori, oamenii cu şobolani, poziţii asexuate sau cum şi-a scăpat literele din biografia lui Anthony Kiedis în slipul meu. Mai departe, totuşi, pot să vă mărturisesc că Spate albinos a devenit atât de roşu de plăcere şi uimire încât, ca protest la telefonia mobilă şi e-mail, s-a oferit absolut încântător să-i fie folosită pielea pentru anunţurile urgente pe care oamenii-care-nu-se-sfiesc-de-ploaie voiau să le trimită din mare în apă şi invers. Acum, în timp ce îl dezbrac, pot să vă furişez câteva:

* Vând nisip Vamă şi închiriez pietre subacvatice de zdrelit genunchii altora.
* Învăţ pe gratis să înot ca o scrumbie şi fac legământ să beau bere la jumătate de oră.
* Pun deoparte brutele oligofrene de pe şinele de tren şi pielea-n băţ de îngheţată.
* Ştiu pe de rost toate nuanţele de albastru.
* Mă lepăd de ţigări şi îmi pun umărul la bătaia pentru geamandură.
* Niciun om la înecat.
* Adu-mi, te rog, slipul de pe geamandură.
* Nu poţi să calci apa cu tălpile de mărimea 36.
* Fii drăguţ şi pasează-mi alga ceea.

Absolut stellar

Să fiu sinceră, noaptea mă gândesc la câteva lucruri pe care aş vrea să le născocesc pentru mine. Şi din pricina alter ego-ului miopie eu gândesc miracolele în ochelari.

Mă văd meşteşugind din şerveţele demachiante, gel de morcov şi felii de castravete, ochelari de liniştit dispoziţia, să-i aşez pe nas şi să mă calmez pe îndelete, ba chiar să scot la iveală un zâmbet drăguţ şi politicos care se străduieşte să ajungă mare şi molipsitor. Sau pentru creşterea nivelului de determinare, din piatră ponce, boia de ardei iute şi dulceaţă de fier, ochelari pentru privit înăuntrul meu, în sinea mea ghemuită, să urmăresc sângele care nu poate să stabilească circulaţia ifoselor sau să şteargă urmele de salivă de pe hormoni. În picături de sânge mi-ar plăcea să mă ghicesc, să merg pe urmele vaporilor de alcool şi să îmi netezesc retina cu fumul de ţigară, să preîntâmpin tusea, lărgind capătul senzitiv al faringelui, apoi să gonesc fluturii din stomac şi să scotocesc cu genele în punctul g. Îmi rămân ochelarii de cuprins tot orizontul şi de păşit dincolo de el, m-am gândit că merg turnaţi în cofraje de hidrogen, iar umplutura să aibă jumătatea plină a paharului şi un car de noroc, dar neapărat să se închege cu încredere, cu imaginaţie fără băieri şi cu ropote de lumină uşchite în pleoape, înainte de răsărit.

Nimic nu e sigur, desigur, doar obrăznicia că uneori văd doar ce îmi doresc.

Fără nicio legătură cu miracolele, aş putea să-mi plâng de dor o viaţă, ascultându-l pe Matthew Bellamy:

Muse - Unintended

Joia febrilă

S-a petrecut mai devreme să mă simt posedată de o febră spirituală care nu îndrăzneşte să îmi ia în primire degetele şi să-l sugrume pe primul ieşit în cale. Din cauza convulsiilor încolţite între măsele şi a unor pete dureroase pe ficat, m-a cuprins o ambiguitate care a cochetat cu greaţa, iar picioarele s-au leşinat sub birou. Neştiind dacă să mă îngrop într-un laptop sau să mă exhibiţionez sub roţile maşinilor de pe stradă, am luat de nu ştiu unde hotărârea să mă exorcizez cu suc de grapefruit (stors de pumnul unui iepure din lemn de tei) şi cu fum de tutun necopt. Mi-am încercat podul palmei cu vârful limbii şi aproape am avut o revelaţie. Ziua aceea a venit. În care am rămas cu oboseala, nici măcar cu hepatita, căci pentru cancer, tuberculoză şi astm alergic e lista de aşteptare mult prea stufoasă.

Aprinde steluţa

So avidly, the sun swallows two wings of pepper, my lover will never make it back to my life again. And all the fires of tired streets will soon miss you so but they're never be able to calm such a sadness in your heart, poate doar astăzi să se fi aprins treptele când coboram singură din cer.

And lighting up the drunken stars, nu se face flacără, ci sticlă care se topeşte şi râcâie în dreptul uşii până îi răspund vocalele.

So easily your eyelashes float, your hero won't find out if anything happens to you overseas şi oricum peste mare nu se mai vede decât pânza de ulei pe care mi-ai întins-o pe spate când număram nisipul, la apus.

A different sky is with me now, clouds over the head and the angels follow stranger and unknown. Îngerii nu ştiu nimic despre tine, am promis să le scriu demonilor secretul, pe o carte, sub formă de dedicaţie fără semnătură.

Perfidious separation such a lover was embracing all, turning her hands into two wings of pepper. Not serious it seemed to her and she broke down into fragments of all uncried tears, în vreme ce călcâiele atingeau tavanul şi matt damon îşi sugruma iubitul pe vapor.

And lighting up the drunken stars, nu se face fum, ci şuvoi de transpiraţie care curăţă pielea şi se retrage în buric.

4 august 1948

Pe măsura timpului mi-am croit două şosete în care să-mi ascund sufletul. Într-una mi-am îndesat prietenele şi băuturile reci, cu rom, cu malţ sau cu tequila. Pe cealaltă am folosit-o drept capcană pentru ochii albaştri şi căprui ai oamenilor care au răspuns la toate întrebările. În câţiva ani le-am umplut pe amândouă, iar când s-a ajuns să îmi scăpe lucruri pe drum, le-am cârpit cu aţă fiartă într-un cazan cu puţină dragoste, două vârfuri de curaj şi compasiune cât să-mi cuprindă orgoliul. Şi eram mândră şi limba mi se despicase atât cât să-mi curgă puţin sarcasm pe bărbie atunci când vorbesc, iar miopia aproape mi se dizolvase în dulceaţa de buze.

Şi cum se vedea tinereţea de după ochelari: eu ducând în spate două şosete ca două valize de bumbac udat de ploile din ultimii douăzeci şi doi de ani. Să fi ştiut eu că viaţa nu se cară în spate, ci se târeşte şi singură după miros, aş fi făcut mai rar popasuri. Să notez că viaţa mea nu călătoreşte într-un singur loc. Spre exemplu, ieri, vizita prostituate la Belgrad, azi e la Verona, mâine face cumpărături la Barcelona, se urcă pe vapor şi îşi întinde cearşaful la Ibiza ca să se bronzeze pentru Lisabona; în toamnă ia lecţii de înot la Veneţia, weekendul viitor se rătăceşte la mare şi tot atunci sare cu praşuta, cu toate că nu vede nimic şi presimt că o să aibă dureri oribile de burtă; pe motoare merge seara, la Woody Allen în minte a reuşit să se uite şase ore şi de obsesii nu s-a lăsat nicicând. Este un lucru de care se împiedică: felul în care i se strigă din şosete nume murdare şi utopice ca egoism sau superficialitate. Din faţă se vede mereu zâmbetul, în spate se despoaie plictiseala pe care au şi pus etichetă de fantezie lubrifiată cu alcool.

Azi am întors şosetele pe dos şi tot n-am reuşit să dau de pastila pentru înţelepciune. Am îmbrăcat rochia unei bunici ca să păcălesc măcar nasul cel lung al conştiinţei şi să mă pot culca liniştită sub ochii tuturor. Indignarea se cloceşte ca un cântec vechi de 60 de ani în iTunes:


Frankie Valli - Begging