Sufrageria de creaţie

M-au închis în colivia pe care au agăţat-o de tavan săptămâna trecută. Când am văzut-o prima dată m-am gândit că e un balansoar în care o să-mi odihnesc pleoapele şi o să-mi legăn cuvintele, lenevind pe banca de lemn din interior ca pe patul cu saltea de fân pe care nu am dormit niciodată, dar la care am visat în nenumărate veri când mă culca bunica în aşternuturi apretate, cu geamul deschis ca să aud greierii.

M-au închis în colivia pe care au agăţat-o în tavan săptămâna trecută. Mi-au dat sâmburi de cireşe fierte şi apă caldă, strânsă după ploaia de sâmbătă, de undeva de la poalele curcubeului care săpa la temelia celui mai vizitat spital de boli contagioase. M-a cuprins febra de îndată ce mi-am dat seama că balansoarul e o cuşcă şi că scârţâie îngrozitor, iar din balamalele uriaşe curge sirop de rugină chiar pe vârfurile pantofilor mei. M-am descălţat şi i-am aruncat în Doi Oameni care se uitau în monitoare. Nu s-a clintit nici unul. Nu au scos o vorbă.

Mi-am privit degetele, toate degetele, unghiile, toate unghiile, mi-am pus căştile şi am început să ascult Vacaciones en Chile. Colivia devenea din ce în ce mai strâmtă. Pe la ora patru deja îmi ieşise nasul printre gratii, iar ochelarii se blocaseră între două stinghii, obligându-mă să privesc doar înainte, în monitorul cu professional picture effect. Într-un document word deschis la pagina nouă, diacriticele făceau pillates, după cum le cânta winampul; punctul se iubea cu virgula sub spacebar, iar parantezele se desfăceau în aşa hal încât litera X s-a triplat la fiecare paragraf. În footnote, fără niciun fel de steluţă (se strânseseră bisericuţe în header ca să vadă mai bine ce se întâmplă în pagină), scria: ATEN]IE, IUBIRE! Tastatura era setată pe english united kindom, iar butonul delete îşi dăduse demisia cu câteva ore în urmă, convingându-i pe insert şi pe backspace să se mute cu el într-o multinaţională de dans contemporan şi creativ ca dubluri pentru ligamente de tastatură.

La ora cinci şi douăzeci am apucat gratiile între pumni şi am început să trag de ele ca nebuna, smucindu-le de parcă venise sfârşitul lumii sau măcar săptămâna de reduceri la Mango. Doi Oameni erau la fel de înfipţi în scaunele lor, cu mâinile făcute căuş pentru mouse. M-am dezbrăcat de caracter, l-am izbit de câteva ori de uşa coliviei, l-am muşcat cu poftă până l-am făcut firmituri şi am început să-l mănânc, fără să mă ating de sâmburii de cireşe sau de apa de curcubeu. Până la şase şi jumătate eram iar eu, iar colivia devenise casă din hârtie creponată. M-am aşezat în faţa monitorului, mi-am scos portavocea din sertarul biroului şi am început să strig la literele din pagină, înjurând ca băieţii cu maiouri de pe strada Poteraşi. Undeva, în spatele meu, Gargamel îmbrăcat în costum Prada vomita în poşetă discursul de dimineaţă, avea vertijuri şi vedenii monocrome şi nici măcar nu începuse să regrete că agăţase colivia fix în mijlocul sufrageriei de creaţie.

4:55

M-am trezit cu picioarele în tavan, lângă Ella Fitzgerald îmbrăcată în costum de baie, care a început să-mi cânte până s-a deschis uşa de la balcon şi au luat foc toate ţigările. S-a umplut camera de fum şi scrum. Îmi căutam în zadar jumătatea prin cearşafuri când Lady Ella s-a oprit la So hush little baby, don’t you cry şi mi-a zis: Trebuie să mă ierţi, dragă, Louis Armstrong e plecat la o filmare.

Louis Armstrong & Ella Fitzgerald - Summertime

Eiland

M-am întors pentru a şasea, şaptea oară acolo. O vizitam mai ales iarna şi toamna târziu, când apa e liniştită şi luna atât de mică încât nu vezi broaştele care sar de pe mal. Adevărul e că insula arată ca o tigaie cu coadă (din cele în care se prăjesc în smoală trotuarele) care pluteşte pe un lac; a prins cruste negricioase de asfalt – potecile mărginite de bănci cu spătar şi coşuri de gunoi înguste în care sticlele de Salitos joacă twister cu cele de Nestea.

Vara, şi asta am aflat abia aseară, coboară din paradis sălcii cu plete de ciocolată cu fistic şi corcoduşi cu ţepi de Hubba Bubba în care se aleargă şopârle de jeleu. În afară de noi (trei băieţi şi o fată), nu sunt oameni şi nici nu prea se aud lucruri pe insulă. Ce-i drept se vorbeşte mult şi prost, de cele mai multe ori despre cum n-ar trebui să mergi în patru labe pe marginea lacului ca să nu şifonezi iarba sau despre cum Colt ar putea fi nume irlandez, sinonimul pentru un oarecare George din Brăila. O singură dată am auzit vorbindu-se despre fizică, se rezolva problema căderii mele de pe cel mai mare zgârie-nori din America Latină, la greutatea mea de 58 şi înălţimea de aproape 170, de aflat timpul, vai, timpul stă în loc pe insulă! De fapt, uneori am impresia că nu am plecat niciodată de acolo, că stăm cu toţii turceşte pe rădăcinile crescute din apă şi fumăm cu pretenţii de filosofi, invocând soarele mic din brichetă şi înghiţind porţia de ameţeală printre sughiţuri care se sfârşesc cu lacrimi de râs.

Pe insulă e întotdeauna luna care îşi scaldă rotunjimile în lac şi intră în vorbă, de fiecare dată numai cu mine, imediat după ce mi se termină apa din sticlă, şi mă întreabă mai ales despre pământul de sub picioarele mele. Cine îl învârte? Ce este echilibrul? Cum e să ai picioare? Cum ar fi să ai doar genunchi? Nu-ţi sufli nasul? Nu eşti prea subţire îmbrăcată? De ce nu ţi-ai lăsat dorul acasă? Şi sunt multe întrebări, aşa de multe că mă apucă atacurile de dor. Înghit două pilule cu paracetamol ca să domolesc tremuratul şi mă adăpostesc sub pietre cu ţigara în gură, stârnind viermii şi larvele lor grăsune. Şi-atunci se întâmplă: luna îşi face gargară cu apa din lac, plescăie şi îmi suge lobul urechii până îmi pocnesc sfârcurile. Se porneşte vântul prin iarbă şi luna aleargă năucă de partea celaltă a norilor, mă lasă în întuneric doar cu sclipirea din ochi. Ies de sub piatră odată cu fumul din ţigară şi cu o şoaptă îngrijorată, a plecat? Începe răcoarea, cămaşa e prea subţire, iar braţele care ţin de frig nu au învăţat încă să cadă din senin pe insulă. Luna nu mai este, nu mai sunt nici eu, mi-a rămas doar nasul pe o creangă de salcie, săracul, înfofolit în şerveţele fără parfum, bâiguind în legea lui despre vremea de pe lună.

Şi ajung acasă, unde mă iau în primire vocile din mintea mea, vorbesc foarte tare, nici nu-mi dau seama dacă mă ceartă, fac eforturi să se sincronizeze şi mă întreabă sec: ce legătură are răceala cu luna?

Nirvana

Nu ştiu dacă aţi observat, dar a venit vremea ca fetele mioape să-şi dea jos ochelarii şi să se îmbrace în rochii lungi până la glezne sau până la genunchi. Rochiile se cumpără din buticuri dosite de tocurile cui de pe Calea Victoriei, de la croitorese care ţes pânza din aripi de furnici şi pene de guguştiuci hrăniţi cu dulceaţă de tei de bătrânii care se uită la filme în grădinile cu pat de la Sala Palatului. Bătrânii spun că rochiile înmoaie inima oricărei mame şi că pot fi ridicate până în dreptul coapselor, discret şi aproape cuviincios la orice colţ de stradă, de singura mână din oraşul ăsta care îmblânzeşte aluniţele şi încinge pielea udă. Singura mână nu spune nimic pentru că e ocupată să repete alfabetul cu gura deschisă care s-a oprit la prima vocală.

Shhh

Mi-am dat seama că din cauza la facturile de curent neplătite mi s-a stins aura şi am răcit la 32 de grade, sub plapumă, chiar în clipa în care, mâncând paella, am văzut cum intră pe uşă o orchestră de şerveţele care cântau un cover după şlagărul ăsta:

Haisa

Hai să nu ne bosuflăm că ne-am trezit la şapte fără zece, că n-am mâncat micul dejun, că părul s-a transformat peste noapte în perie de spălat sticlele, că ne-am înghesuit patruzeci de minute în metrou, că ne-au strivit uşile liftului, că secretara de anul patru a avut o problemă şi nu a putut ajunge la serviciu, că altă secretară ne-a investit cu impertinenţă şi tupeu, că n-am rezolvat nimic cu toate că ne-am trezit cu drag şi spor de schimbat lumea interioară.

Hai mai bine să ne bucurăm că încă purtăm mâneci lungi, că avem şi ceai şi cafea şi suc de vişine, că funcţionează imprimanta, că mâine e deja weekend, că doi băieţi dragi au gătit mazăre cu pui şi că ne este dor în fiecare zi de pupici pistruiaţi.

Excuse me while I kiss the sky

Într-una din zilele de miercuri o să mă aşez pe toate scaunele şi o să beau din toate cănile cu ceai verde câteva guri cu care o să ud florile din sala de şedinţe şi de întruniri. Odată cu setea o să vină somnul de amiază pe care aş vrea să-l mai prind o dată până ies la pensie, somnul de miercuri, să zicem, de la ora paisprezece, când briefurile sunt doldora de promoţii şi inaugurări de magazine.

Ochii se închid cu lene de pisică, iar degetele se pipăie cu butoanele de la tastatură şi îmi proiectează pe burtă un film de scurt metraj cu guri care râd şi se pupă o dată la cinci minute, umezesc umerii cu febră musculară şi coboară spre tălpi ca să le întrebe de ce au degetele atât de strâmbe. Tălpile nu ştiu să răspundă, se freacă una de alta şi buricul o ia din loc ca un titirez tras de o sfoară din gumă de mestecat. Doi fluturi ieşiti din urechi îşi spală aripile cu salivă, devin albinoşi excentrici, fără mustăţi, chiar şi fără polen pe şira spinării de mătase. Îşi dau drumul pe sănii de piele moartă şi se opresc pe genunchi, acoperind toate cicatricile. Din gură începe să curgă cafea peste aluniţe, pistruii au atacuri de panică, se îmbulzesc pe sfârcuri şi construiesc turnuri babel lipite cu picături de sudoare. Pe nas, proptită în cap, e Bjork care cântă Oceania, într-o limbă pe care nici gărgăriţele cu ochelari din emisfera stângă nu o cunosc. Din nări ies note muzicale ca aburii iuţi de saramură şi chitara lui Jimi Hendrix care începe să vibreze atât de tare că se pornesc inundaţii din fire de păr. Bjork se opreşte din cântat, urcă pe frunte, se înveleşte cu bretonul şi-mi şopteşte: Excuse me while I kiss the sky.

Prea zicerea zilei de luni

Dacă aş număra nopţile în care am adormit gâfâind şi bâiguind despre oameni care se îndrăgostesc forever and ever, aş zice că bărbatul ăsta de-mi zâmbeşte de sub cearşaf, din tavan sau de la o masă cocoţată pe terasa unei case vechi, nu o să se dea jos de pe pieptul meu până nu mă aude spunând te iubesc. Oboseala nu mai e ediţie specială, în direct, a devenit serialul în care îmi port cearcănele ca pe nişte cercei extravaganţi. Un serial românesc, cu două personaje, mult dialog, dar fără onomatopee spaniole. Aşa se face că toate melodiile sunt scrise pentru mine şi cântate de singura gură care mă muşcă de umeri şi îmi sărută degetele. Coapsele miros a marţipan chiar şi atunci când le frec cu spumă de cireşe. Nu am ce face, mă scufund într-o gură flămândă ca într-o mlaştină de dulceaţă, alunec uşor spre un pat atât de îngust, încât visez bidimensional. Bi, adică doi. Amândoi, vreau să spun. Iar când ajung acolo, promit să vă trimit ceva dulce, ţigări şi câte o cupă de şampanie din care o să beţi şi o să vă simţiţi atât de fericiţi, încât o zi întreagă în loc de propoziţii interogative şi afirmative o să spuneţi: te iubesc!

Un mesaj

pe un banner scris cu Trebuchet MS 28 pentru muritorii din rândul întâi (ăia care cumpără înaintea mea toţi covrigii cu stafide), un banner, ziceam, atârnat deasupra staţiilor de metrou Piaţa Muncii şi Dristor 2:

Nu se mai circulă pe Mihai Bravu atunci când ies la plimbare cu ursuleţul meu koala ca să facem dragoste pe toate băncile de pe calea Mega Image - ABN-AMRO! Ne-am cere scuze, dar nu ştim cum, copywriterul şi-a dat demisia.

la aceleaşi staţii de metrou un stol de buburuze fumate şi o pisică de lemn împart flyere de-o palmă dintr-o maşină decapotabilă, flyere scrise cu Verdana 22:

Ursuleţul meu koala are pistrui, a citit despre dragoste în vremea holerei şi ştie să deseneze cu petrol tatuaje în jurul buricului.
Când îi număr pistruii, îşi demontează buzele şi le lipeşte pe unde apucă, dar fără să-l vadă lumea.
Când mă prinde în braţe, mi se schimbă vocea, miau-miau, zeci de pisici ies din mine ca fumul de ţigară.
Pe Mihai Bravo tot nu se circulă.

deodată se întâmplă ceva absolut normal: plouă cu baloane de săpun de eucalipt şi cu ceai de iasomie. Într-un tramvai gol care s-a oprit la intersecţia cu Baba Novac aplaudă două palme mici.

ora exactă

Când ajung acasă

descui uşa. nu mă aşteaptă nimeni. o vreme aş vrea să fie aşa. să nu mi se mai dizolve mintea în pahare pline cu salivă. din limba ta voi servi totuşi o amintire. îmi place să cred că o să ne trezim pe o plajă. închide gura, muşcă, mestecă-mi gândurile dacă tot îţi place să mă vezi cum traspir. înghite şi tu cu noduri mici, iubitule, acoperă-mă cu nisip şi roagă-te să nu se evapore marea. cheamă iar soarele să ne vadă. de data asta promit să te pup.

eşti la masă, în bucătărie. mâncăm supă de ciocolată din căni uriaşe. le condimentăm cu ţigări prestigioase, albe ca oasele de peşte proaspăt curăţat în sătucurile pescăreşti din bulgaria. dimineaţa ameţesc uşor, dar mai ales dacă mă obligi să nu mai port ochelarii.

vreau să te sun şi să te mint că nu mai ştiu să scriu, că am nevoie de ajutor. ajutor!!! toate cuvintele se ascund de mine ca râmele ca omizile ca şopârlele, le cad virgulele şi se transformă în note, în melodiile de la tine. ascult. te ascult. e foarte uşor să mă îndrăgostesc atunci când nu fac diferenţă între porumbei de cişmigiu şi şobolani exhibiţionişti.

sunt obosită. m-am gândit la tine toată ziua. te-am sărutat în minte de zece ori, pe scaun, în baie, pe hol, printre rafturi, la bucătărie, pe trepte, pe gură, pe umeri, pe spate. pe. eşti delicios pentru un bătrân de douăzeci de ani. o să-ţi fac loc deseară sub piele. o să dormim împreună, o să mă laşi să respir prin buricul tău. iar mâine dimineaţă o să-ţi potrivesc ceasul. o să fie ora exactă pentru amândoi.