Lumea e prietenoasă, mie-mi curge nasul!

Răceala e în tine.
Îţi schimbă culoarea pielii. Îţi schimbă vocea.
Fata se transformă în plapumă, băiatul se transformă în fular.
Şi ceaiul e împărtăşania, iubitul, prietenul cel mai bun, orgasmul şi începutul dependenţei de frunze care miros a bun şi au gust de bucăţică de rai, de vis, de sărutare inopinată, de ce vreţi voi. Răceala te face să crezi că o să fii mai bun; cât ai pocni din frunze medicinale, cât ai da naturaleţea lichidă pe gât, ce mai, o să fii mult mai bun, mă, ascultă la micuţa japoneză:

+ Cum e să treci prin viaţă cu nasul curgând? o întrebă ceainicul pe micuţa japoneză
- Te obişnuieşti... e ca şi ciclul: la început te fascinează, apoi nu mai vrei să vină. E totuna cu a te plânge de viaţă trecând dintr-un om în altul, zise ea, trăgându-şi nasul şi gândindu-se vai, ce gest şi vai, ce replică nepotrivită pentru o domnişoară de culoarea pielii ei.

În timp ce îşi băga nasul în ceainic pentru faimoasele inhalaţii cu ulei volatil de pin, micuţa japoneză se hotărî să dea pe faţă tot ce avea în suflet, ca pe o răceală devotată care vine mereu la cinci luni:

- Nu o să-mi mai număr prietenii ca pe găini, ceainicule!
+ De ce? Ouăle nu sunt suficient de nobile pentru micuţa japoneză?

În acest moment discuţia este întreruptă. E imposibil să mai răspunzi la întrebări atunci când îţi curge nasul.