Povestea Absolută

Un sicriu construit în întregime din castane a plecat într-o seară de la magazinul de pompe funebre care-şi avea sediul central în pădurea Naturaleţei Absolute spre casa bărbierului.

Înainte să trec mai departe, trebuie să vă spun că bărbierul nu era înţeles ca un bărbat care tunde, rade, îndreaptă şi vopseşte bărbi, ci ca un chimist morocănos care confecţiona bărbi speciale: din coajă de copac tânăr, stropit cu alcool de 40 de grade, din muşchi copt, tăvălit prin praf de opiu şi din urechi de lemn fierte în ceai de aur lichid, deci nişte delicatese pe care oamenii din pădurea Naturaleţei Absolute le râvneau nu pentru că ar fi fost interzise, ci pentru că cea mai ieftină barbă specială costa 10 grame de suflet şi, bineînţeles, termenul de valabilitate era de două vise şi jumătate, aşadar să le ajungă pentru aproape 50 de ore, asta dacă nu pui la socoteală şi somnul de după-masă de care unii dintre ei nu se puteau lipsi.

Am zis deja, un sicriu construit în întregime din castane pornise spre bărbier cu o rugăminte care fierbea teribil sub capacul căptuşit cu vată de sticlă: la magazinul de pompe funebre apăruse cu o seară în urmă o bătrână oarbă, deghizată în zână lăsată la vatra pădurii, o femeie curioasă şi smintită care a mărturisit că a fugit de moarte o viaţă întreagă, dar că a obosit, ar dori să moară liniştită într-un sicriu construit în întregime din castane, pe care cineva binevoitor şi supus ar trebui să-l pună la fiert după ce se va aşeza dânsa înăuntru, la fiert cu plante aromatice din anotimpuri diferite (sovârv, leuştean, soc, pătrunjel, sunătoare, cicoare) şi puţină sare până pocnesc toate cojile castanelor, iar după ce se evaporă apa să rămână o radieră uriaşă pe care va trebui să o vândă producătorilor de radiere din toată pădurea Naturaleţei Absolute pentru ca nici un copil şi chiar nici un om să nu se mai scuze, îmi pare rău, nu am cu ce să-mi şterg greşelile. Şi toate cu o singură condiţie: să viseze continuu cât se transformă în radieră, şi nu, nu au efect nici siropurile de fructe şi legume, zicea dânsa, nici chiar cele de tuse, nici somniferele cu excipienţi alcoolici, ci numai şi numai bărbile speciale.

Sicriul construit în întregime din castane se umezise pe la colţuri povestind despre bătrână; povestea lui ajunsese într-un moment culminant, dar bărbierul nu înţelegea, el ce rost are, iar radio-ul era deschis, ca în fiecare seară asculta teatru radiofonic la RRA şi avea impresia că se joacă o piesă de teatru la el în bărbierie. Stai, i-a zis sicriul, vreau o barbă cu opiu, pentru doamna, dar... şi s-a oprit, căci urma să-i spună că nu are decât 5 grame de suflet, să vezi că toată viaţa şi l-a vândut pe ciuperci şi stele...fie-ţi milă, o barbă cu opiu, cea mai mică.

Acum ar fi fost momentul să vă spun că bărbierul s-a opus, că a dat volumul radioului la maxim şi că a început să danseze polka sau vals cu foarfecele sau cu pistolul de lipit, că l-a trimis departe pe sicriu, aruncând după el cu ace de gămălie, iar povestea să mai continue vreo două pagini virtuale.

Supra-adevărul este că bărbierul a scos dintr-un cufăr o barbă de-a lui mai veche, un experiment mai degrabă de gastronomie decât de laborator, o barbă îmbibată cu umori extrase din cei mai tineri şi naivi oameni din pădurea Naturaleţei Absolute, i-a dat şi prospectul şi l-a lăsat să plece, grăbeşte-te că apune soarele şi ştii cum în fiecare poveste când apune soarele se întâmplă ceva rău şi povestea nu mai poate continua căci e 18:20 şi weekend, vine îndată şi trenul, trebuie să plec, pe curând.