Mesaj pentru ibovnicul desluşit în barba astronomilor, dar râvnit sui-generis de cucoana lumină de stea

Condiţia pentru mi casa es tu casa în curând sau niciodată dacă şi numai dacă, exact ca la matematică – mai mic egal mai mare - ai buzunare adânci pentru:
- suficient unt pe care să întind mierea din stupii familiei
- un sfert din împărăţia lui Bukowski călare pe jumătate din înţelepciunea hobbită a lui Emil Brumaru, prinsă în pana anorexică a lui Daniil Harms.
- o brumă de gramatica limbii române, veşnica marsupială cu dicţionar ortografic, ortoepic si de morfologie
- hârtie de cristal şi acadele, caramele, bombonele, tot ce e cu zahăr şi se termină în ele sau în altă rimă fericită care ţine loc de glucoză, inclusiv lesbiene


Aş, ce vorbesc eu, parcă văd că numai cu un strănutat se dărâmă dormitorul în care stau acum, se prăbuşeşte cu zgomot de linguriţe scăpate în ceainic de argint şi mă trezesc învelită în boxeri uni şi şosete de duminică într-o frizerie în care ibovnicul râvnit are ochii roşii şi o maşinărie de buzunar, care, în loc să tundă, lipeşte fire de păr pe spate şi pe bărbii, prinde şuviţe blonde peste breton roşcovan şi soarele apune rapid, vai, câtă îndrăzneală! căci trebuie să fie interzisă minorilor priveliştea unei frizerii magice în care toate se nasc, inclusiv perciunii şi părul de pe fund. De la îndrăgosteală frivolă mi se trage mereu senzaţia că pământul e un ciorchine de coacăze, iar eu îl sug încetişor, nu curge nimic pe buze, sigur că nu, m-am antrenat cu strugurii, cu cireşele, cu măceşele, chiar şi cu merele, iar acum stau în frizerie, acolo unde mi se cuvine şi fotoliul meu e vrând-nevrând ocupat de rochii ciudate, cleptomana recamierurilor, spaima tuturor bunicilor necunoscute şi nevăzute, Vetusta Fantasmagorie Maniacă, aşa îmi spun acum prietenii şi mi-e teamă că au dreptate. În frizeria asta ibovnicul îşi tunde părul şi-mi dă să gust, ce crezi Ladystarlight, e suficient de iubitor pentru dumneata, pune Arcana Mundi ca semn pe ceafă pentru tunsoarea franţuzească, pe Scaunele lui Ionesco le aşază pe chiuvetă ca să nu uite unde şi-a lăsat scrumiera, spune-mi pe îndelete, Ladystarlight, şi-n timpul ăsta fumează, ce-i lipseşte şi nu te sfii, dacă pofteşti poţi să mă bărbiereşti. Desigur, bărbieritul este o îndeletnicire atât de intimă încât nici sub un pseudonim atât de orbitor ca lumină de stea nu pot să povestesc fără să roşesc pe la toate cele nouă colţuri.

Îndată se termină şi toamna patriarhului şi eu tot nu am reuşit să-mi fac ordine în cap.

Rezoluţie ingrată

- What, Mr. Todd? What, Mr. Todd? What is that sound?
- Those crunching noises pervading the air! It's man devouring man, my dear!
- Then who are we to deny it in here?
- I'm so glad you like my mind. Not many people like my mind. Quite a few people like my body... but i can't think of anyone who likes my mind.

UPDATE: Există o zeiţă a sexului platonic în trei şi numele ei e Terry Gilliam.

Probabila gelozie

Dă-ţi seama:

Sudalme microscopice care mi se scurg din măsele sub formă de boabe de mac, căci corpul ei e mai lucios ca pielea de focă şi degetele ibovnicului luminii alunecau încă de aseară pe coardele ciupite, paremi-se că muieruşca încearcă să mă sugrume cu sunete abia perceptibile în absenţa cutiei de rezonanţă. A new bass guitar is in my town!

You go to my head...

...and stay there!!! până curge din nări şerbetul viselor vâscoase, târâte prin holurile de marţipan ale ochilor adormiţi, tulburi, păzite cu străşnicie de cele mai tăioase gene, strămoaşele loialităţii şi statorniciei concepute într-un sertar de turtă dulce cognitivă. Atunci o să fie deja iarnă.

Pagini tehui

Ca să fac rost de fragmentul acesta am umblat în mintea a doi bunici şi a unei mătuşi care o ţineau pe a lor, desigur bună, că nu cunosc, că n-au văzut, măi să fie, că nu e a lor, nici a noastră, eu nici măcar nu ştiam să citesc când cartea asta avea coperte încă şi ce dacă, şi ce dacă mă răţoiam la ei ca un boboc de raţă ofticos că nu poate să zboare. Mi-am luat foile şi am lăsat praf în urmă, toată Suceava s-a cutremurat preţ de două secunde (un chilipir!), m-am încuiat în cufărul bunicii, cu o lumânare din fagure, îmi lingeam mierea de pe degete şi-mi trecea şi foame şi furie şi frică de paingăni sclipicioşi care mai mult se sperie decât să-şi vadă de orânduiala lor prin cotloane. Am citit ultima pagină până mi-au ieşit ochii pe gaura cheii, am întors cartea pe dos, pe muchie, pe faţă şi pe spate şi abia într-o librărie virtuală am reuşit să furgăsesc numele pe care nimeni n-a vrut, n-a ştiut să-l spună: Filipciuc. Şi un fragment, căci eu nu cred să se mai scrie vreo carte, vreo poveste, vreo glumă, vreun nume de caramele, vreo staţiune balneoclimaterică, vreo melodie, vreun film, vreo trăire, vreo simţire (nu v-aţi plictisit?!) cu numele "Vămile cireşului":

"În fiecare seară mă pândeşte şi nici acum nu-mi dau seama dacă sînt copil sau bătrân, dacă mai poţi spune că eşti copil sau bătrân cînd îţi aşezi capul pe-o pernă şi pînza îţi sună în scoica urechii asemenea unei table zincate şi nesfîrşite, peste întinderea căreia aleargă pocnind din copite un cal în doi peri şi tata îl vinde cuiva nevăzut da'n fiecare noapte calul se-ntoarce pocnind din copite pe suprafaţa imensă de tablă zincată peste care tot fug speriat de pocnetul copitelor şi-n fiecare noapte cad în genunchi şi genunchiul meu rănit sloboade un fir de sînge albastru - aşa e sîngele nostru în somn?"

Povestea Absolută

Un sicriu construit în întregime din castane a plecat într-o seară de la magazinul de pompe funebre care-şi avea sediul central în pădurea Naturaleţei Absolute spre casa bărbierului.

Înainte să trec mai departe, trebuie să vă spun că bărbierul nu era înţeles ca un bărbat care tunde, rade, îndreaptă şi vopseşte bărbi, ci ca un chimist morocănos care confecţiona bărbi speciale: din coajă de copac tânăr, stropit cu alcool de 40 de grade, din muşchi copt, tăvălit prin praf de opiu şi din urechi de lemn fierte în ceai de aur lichid, deci nişte delicatese pe care oamenii din pădurea Naturaleţei Absolute le râvneau nu pentru că ar fi fost interzise, ci pentru că cea mai ieftină barbă specială costa 10 grame de suflet şi, bineînţeles, termenul de valabilitate era de două vise şi jumătate, aşadar să le ajungă pentru aproape 50 de ore, asta dacă nu pui la socoteală şi somnul de după-masă de care unii dintre ei nu se puteau lipsi.

Am zis deja, un sicriu construit în întregime din castane pornise spre bărbier cu o rugăminte care fierbea teribil sub capacul căptuşit cu vată de sticlă: la magazinul de pompe funebre apăruse cu o seară în urmă o bătrână oarbă, deghizată în zână lăsată la vatra pădurii, o femeie curioasă şi smintită care a mărturisit că a fugit de moarte o viaţă întreagă, dar că a obosit, ar dori să moară liniştită într-un sicriu construit în întregime din castane, pe care cineva binevoitor şi supus ar trebui să-l pună la fiert după ce se va aşeza dânsa înăuntru, la fiert cu plante aromatice din anotimpuri diferite (sovârv, leuştean, soc, pătrunjel, sunătoare, cicoare) şi puţină sare până pocnesc toate cojile castanelor, iar după ce se evaporă apa să rămână o radieră uriaşă pe care va trebui să o vândă producătorilor de radiere din toată pădurea Naturaleţei Absolute pentru ca nici un copil şi chiar nici un om să nu se mai scuze, îmi pare rău, nu am cu ce să-mi şterg greşelile. Şi toate cu o singură condiţie: să viseze continuu cât se transformă în radieră, şi nu, nu au efect nici siropurile de fructe şi legume, zicea dânsa, nici chiar cele de tuse, nici somniferele cu excipienţi alcoolici, ci numai şi numai bărbile speciale.

Sicriul construit în întregime din castane se umezise pe la colţuri povestind despre bătrână; povestea lui ajunsese într-un moment culminant, dar bărbierul nu înţelegea, el ce rost are, iar radio-ul era deschis, ca în fiecare seară asculta teatru radiofonic la RRA şi avea impresia că se joacă o piesă de teatru la el în bărbierie. Stai, i-a zis sicriul, vreau o barbă cu opiu, pentru doamna, dar... şi s-a oprit, căci urma să-i spună că nu are decât 5 grame de suflet, să vezi că toată viaţa şi l-a vândut pe ciuperci şi stele...fie-ţi milă, o barbă cu opiu, cea mai mică.

Acum ar fi fost momentul să vă spun că bărbierul s-a opus, că a dat volumul radioului la maxim şi că a început să danseze polka sau vals cu foarfecele sau cu pistolul de lipit, că l-a trimis departe pe sicriu, aruncând după el cu ace de gămălie, iar povestea să mai continue vreo două pagini virtuale.

Supra-adevărul este că bărbierul a scos dintr-un cufăr o barbă de-a lui mai veche, un experiment mai degrabă de gastronomie decât de laborator, o barbă îmbibată cu umori extrase din cei mai tineri şi naivi oameni din pădurea Naturaleţei Absolute, i-a dat şi prospectul şi l-a lăsat să plece, grăbeşte-te că apune soarele şi ştii cum în fiecare poveste când apune soarele se întâmplă ceva rău şi povestea nu mai poate continua căci e 18:20 şi weekend, vine îndată şi trenul, trebuie să plec, pe curând.

Beletristică şi critică

să pleci în 1 dimineaţă spre nicăieri, să nu te grăbeşti pentru că nicăieri poate să fie la 10 minute depărtare sau la 2 zile sau la 1 zbor cu avionul, nicăieri e unde vrei tu, ce convenabil, să te duci unde vrei tu şi să-i dai un nume ca nicăieri! şi în drumul tău, căci aici voiam să ajung, să întâlneşti 1 bărbat cu 2 tălpi foarte lungi, cu 1 barbă ca 1 burete de sârmă, încâlcită, din aceea în care rămân 40 de picături de apă după fiecare duş, să te întrebe n-ai obosit de atâta mers, vino, ia loc lângă mine şi tu te uiţi la el ce-ţi veni, nu te cunosc, ţi-o fi frică zice el şi începe să râdă, are dinţii mici şi râzi şi tu, el se uită în cei 2 ochi ai tăi, îşi lipeşte 1 arătător de buze ca să-şi oprească răsuflarea şi aşteaptă să strănuţi în timp ce masa se învârte încet şi 2 scaune plutesc pe lângă, se porneşte 1 curent continuu care te face să strănuţi până la urmă, 1 dată, de 2 două ori, sănătate-mulţumesc! şi mai strănuţi 1 dată, te deplasezi cu tot cu scaun în faţă şi te opreşti cu buzele pe gura lui, îmi cer scuze, tocmai plecam şi fugi din nicăieri, ajungi acasă unde, ca să intri, trebuie să răspunzi la întrebările serioase ale vieţii şi dintr-odată te simţi ca micul prinţ:

"Adulţii iubesc cifrele. Când le spui că ţi-ai făcut un nou prieten, ei nu îţi pun niciodată întrebări referitoare la problemele importante. Nu te întrebă niciodată: cum sună vocea lui? ce jocuri îi plac cel mai mult? Întreabă, în schimb: câţi ani are? câţi fraţi are? câţi bani câştigă tatăl lui?"

tu credeai că ai plecat spre nicăieri şi că ai găsit un om acolo, în nicăieri al tău, şi ce-i al tău e al tău, nu se pune problema, deci şi omul, dar nu... mai întâi ne numărăm degetele de la mâini şi de la picioare, urechile, fraţii, surorile, perechile de tenişi, cămăşile, eşarfele, cărţile citite, cărţile cumpărate, conturile virtuale, fotografiile, iubiţii, iubitele şi perechile de ochelari pierdute, timbrele colecţionate, vibratoarele, ursuleţii de pluş şi cardurile de credit, sticlele de parfum şi ţările umblate, suferinţele şi noroacele, ce lucru curios, şi abia după adunări şi scăderi tragi linie şi concluzii, vreau să fii prietenul meu, dar omul deja a plecat şi, până să dezavuezi monologul imaginar, în nicăieri nu rămâi decât tu şi nimic şi ştim cu toţii că nimic, de fapt, nu este.

Furtuna de după linişte

Aşteaptă!

Oprim timpul într-un borcan cu miere şi-i punem capac. Apoi îl acoperim cu celofan. Şi-i punem un batic de poleială de ciocolată. Îl legăm cu suviţă de păr tăiată din frunte şi-l ascundem în cămara prezentului continuu. Mă trezesc în fiecare dimineaţă văd şi cunosc clădirile mă recunosc şi drumul nu găsesc nicio stradă pustie fir-ar este sigur că este timp fierb conservele în oale de lut şi pământul nu le înghite mă întorc de unde am venit curând şi mi-e atât de bine încât trebuie să-mi scriu pe spate starlight ia o pauză din cârcoteală nu ai făcut nimic rău şi dacă greşeşti ce-ţi pasă? dimineaţa începe mereu.

Se cuvine?

să dăm timpul înapoi până se face ziua nouă, luna nouă, ora nouă. Pentru că nu plouă, se ridică în mine o casă cu două-trei dormitoare, ferestrele sunt atât de înalte încât mă ţine o girafă pe umeri ca să prind draperiile din mătase de porumb, am primit şi un fotoliu pentru citit, aromat şi moale ca o goufre (dar citesc din ce în ce mai puţin chiar şi în palmă), am ales să zugrăvesc singură toţi cei cinci pereţi din camera de oaspeţi, acolo intră cu toţii încălţaţi, cu toţii mai puţin unul care îmi citeşte în fiecare noapte din dicţionarul de personaje imaginare, camerele se parfumează singure cu aburi de guri îndrăgostite şi pe unde calc răsar castane, câtă nebunie, delirul lipsei de tutun şi adorm singură, îmbrăcată în rochiţa rândunicii.

Iar când mă trezesc, plouă. Dintr-odată se înmulţesc ceştile de ceai, le moşesc cu linguriţe de zahăr tors de degetele a douăzeci şi trei de bunici care şi-au înţărcat războaiele de ţesut şi noaptea devine mică-mică până încape într-o cană, într-o gură, s-a ascuns cocoşată într-un degetar şi doar fuioarele de nori mai pot să se apropie ca să o împungă cu ace înroşite la vârf, nu ţi-e ruşine, ca negrul sub unghie să stai şi luna să înnebunească la poarta soarelui care a căzut bolnav în patul tău?

Ca să împac ziua cu noaptea mi-am vândut bretonul ploii de septembrie şi lentilele (să-mi intre miopia la apă fără întârziere!) şi m-am urcat în prima adiere de vânt care ajungea la graniţă ca să rezolv inundaţiile din cer, am făcut contrabandă cu apă de mare, norii şi-au scuturat poalele şi au tras apa după cea mai frumoasă zi din mintea mea.

Cineva m-a surprins încercând marea cu palmele şi mi-a trimis o fotografie udă pe care o întind aici, să se usuce, mai bine era deasupra patului, dar, te rog, nu adormi cu gura deschisă, oricine ştie că dulceaţa de fotografie e absolut amară şi te poate orbi, de picură pe limbă mori otrăvit şi-ţi mai e şi dor de mine. În viaţa de apoi. Imaginează-ţi!

trei lucruri pe care, dacă nu le-aş urî, le-aş iubi

lentilele plouate
lentilele aburite
bretonul umed, lipit de frunte, şicanând genele pe deasupra ochelarilor

Cunnilingus mon amour

Acest rezumat nu este disponibil. Dați clic aici pentru a vedea postarea.