Patul

Patul se sprijină dârz de peretele pe care Ana fratelui meu a lipit pagini din revistele pentru adolescente într-un weekend în care i-am lăsat singuri, cu frigiderul gol, dar cu cearşafuri proaspăt spălate. Privit din uşă, patul arată ca o bucată de săpun de casă, dreptunghiular, mirosind a uleiuri curioase, a răşini şi tulpini culese de pe cine ştie ce câmpuri sălbatice. Bineînţeles că patul nu miroase a ulei, ci a cămăşile tuturor bunicilor care nu au apucat maşinile de spălat automate şi, uneori, a drum de ţară pe care treci în goană cu maşina 4x4. Şi pe calea Mihai Bravu se trece în goana a câte patru roţi care vântură praful, îl ridică în rotocoale uriaşe până la etajul şase şi-l opintesc pe balcon, apoi pe fereastră direct în casă, de unde îşi alege, după criterii prestabilite ce ţin de poziţia soarelui, pătrarul lunii şi curentul de pe hol, un raft de bibliotecă, covoarele, noptiera, biroul sau patul. Ai zice că doi uriaşi cu probleme de sănătate, dar mai ales de bătrâneţe, s-au aşezat în patru labe, unul lângă celălalt, uitându-se fix în perete şi s-au lăsat legaţi între ei cu arcuri şi frânghii din mătase de porumb, ca mai la urmă să fie închişi într-un ţarc de lemn ca într-o ladă cu nisip pentru pisici şi acoperiţi cu o pânză odioasă. Materialul care îmbracă saltele, ca mai toate pânzele paturilor făcute până în ’85, are calitatea inutilă de a păstra intacte imprimeurile cu flori şi crenguţe de cireş ca nişte petale presate în dicţionarele de limba rusă.

Am încercat să-l întorc ca pe ceasul bunicului, dar la fel ca ceasul a ajuns după numai câteva zile la poziţia iniţială, lipit de perete, ruşinat parcă de bătrâneţea sa. Aşa că am făcut ce se fereşte o femeie să facă, mi-am cumpărat frânghii adevărate, lipici şi un cleşte, l-am întors cu fundul în sus, chinuind, de data asta cu fratele meu, arcurile transformate în adevărate arme albe, circulare, spiraloide sau, din contră, în cordoane de metal moale ca o plastilină nedescoperită nici măcar de musulmani. Încăpăţânarea mea n-a ţinut mult, mai ales că fratele meu începuse să dea semne că începe meciul. Aşa că i-am adus saltele cu dungi colorate, o pătură aspră primită de tata de la o unitate militară din Brăila şi cearşafuri lungi care să-i acopere picioarele. Aş putea să vorbesc până mâine despre materiale, culori şi clame de păr ce se pierd sub pătură, dar uite că am ajuns la zece fraze şi încă n-am pomenit de cum se doarme în pat.


Când mă urc în el, arcurile îşi dau drumul! Se lungesc ca nişte râme spânzurate de crengi şi îşi dau drumul cu scârţâituri prelungi, răsfăţate. Unde mai pui că, de câte ori mă întorc de pe o parte pe alta, cearşaful se strânge în mijloc, între cele două saltele cu dungi, trăgând după el cele cinci perne şi o jucărie de pluş care n-a mai coborât din pat de când s-a întors din excursia de la Balchik. Când suntem doi, patul o ia razna, pare că cere ajutor, arcurile scâncesc, iartă-ne, nu mai facem, saltelele leşină şi se preling lângă pat, transpirate, istovite şi au frisoane sub cearşafurile fierbinţi. Uneori ţip şi eu, mai mult ca să le ţin hangul, decât ca să le sperii. Apoi tăcere. Şi adormim.

Într-un pat ca ăsta nu pot decât să visez că alerg pe dealuri după arcuri cu aripi de albină, că înot într-un cazan în care fierb nişte feţe de pernă sau că doctorul nu poate să-mi dea rezultatul analizelor pentru că ia masa pe o colină, cu patru asistente în uniforme cu dungi.